Românca Nadia Comăneci, care a fost odată o adolescentă cu codiţă încântată la gândul că ar putea purta şosete colorate şi ar putea mesteca gumă, continuă să captiveze şi să emoţioneze lumea întreagă cu extraordinara ei realizare olimpică de acum 40 de ani. Codiţa nu mai este de mult, între timp dorinţele copilăriei au fost înlocuite cu gusturi din ce în ce mai sofisticate, dar oriunde s-ar duce, Nadia Comăneci nu poate scăpa de memoria evenimentului petrecut pe 18 iulie 1976 la Montreal, ziua când a devenit prima gimnastă din lume care a obţinut o notă perfectă de 10 în cadrul Jocurilor Olimpice.
„De câte ori se adaugă un „0” la o aniversare, este ca o creştere. A fost mai întâi 10, apoi 20, după aceea 30 iar acum 40 – se pare că sunt cifre mari. Este ca şi cum jumătate din viaţa ta s-a dus”, a declarat Nadia în interviul acordat prin telefon agenţiei Reuters, în timpul unei scurte vacanţe pe care a petrecut-o cu familia în California.
„Când realizezi că sunt 40 de ani de la acel eveniment, îţi vine să zici: Doamne, e adevărat? Pentru că se împlinesc chiar 40 de ani, e ca şi cum întreg anul este aniversar. Toţi pe care i-am întâlnit de la începutul anului până acum vor să vorbească despre Montreal 1976.”
Celebrările vor continua şi în următoarele săptămâni, iar Nadia Comăneci va fi la Montreal pe 21 iulie, unde fiul ei în vârstă de 10 ani, Dylan, va avea ocazia să vadă stadionul olimpic unde „este gravat numele mamei sale”. După aceea se vor întoarce la Rio, pentru deschiderea Jocurilor Olimpice 2016, pe 5 august. Nadia va marca momentul aniversar împreună cu fiul şi soţul său, fostul olimpic Bart Conner. Memoria iubitorilor sportului rămâne încă vie, deşi au trecut de la acel moment 14.610 zile.
„Îmi amintesc când, după ce am făcut exerciţiul obligatoriu (procedură la bare inegale), m-am gândit că am făcut o procedură bunicică, dar nu mi-a trecut prin cap că aş fi făcut procedura perfectă”, a declarat Nadia, care are 54 de ani şi locuieşte în Oklahoma. „Ştiu că nu m-am uitat pe tabela de marcaj, pentru că mă gândeam deja la exerciţiul la bârnă. Am auzit atunci un vacarm în arenă. Am privit de jur împrejur, am întors capul şi m-am uitat pe tabelă. Prima dată am văzut 073, care însemna numărul meu de competiţie, iar dedesubt era nota 1.00. Am privit la una dintre colegele mele şi ea ridica din umeri, gândindu-se că poate ceva greşit s-a întâmplat cu tabla. Totul s-a petrecut atât de repede…”
Şosetele albe
Pentru că oficialii olimpici nu s-au aşteptat ca cineva să atingă perfecţiunea într-un exerciţiu, tabla electronică instalată la Montreal nici nu avea un spaţiu care să cuprindă toate cele patru cifre care ar fi afişat nota maximă. Dar micul inconvenient tehnic nu a umbrit cu nimic memoria Nadiei legată de ce a urmat.
„Faptul că tabla nu putea afişa 10 a amplificat emoţia”, zise ea izbucnind în râs. „Obţinerea primului 10 din istorie a fost ceva extraordinar, dar faptul că nici măcar tabela nu a putut să „îşi dea seama” cum să afişeze nota a făcut din momentul acela ceva cu totul şi cu totul excepţional”. Nota aceea de 10 a devenit atât de acaparatoare, încât oamenii parcă au uitat că Nadia a obţinut la Montreal trei medalii de aur, inclusiv titlul de campion şi alte două mari premii la Moscova, patru ani mai târziu.
Născută în 1961 în oraşul muncitoresc Oneşti, în casa tatălui său Gheorghe, mecanic auto şi a mamei sale Ştefania, Nadia Comăneci trebuie şi astăzi să se ciupească uneori când se gândeşte la cum îşi trăieşte acum viaţa prin ceva pe care l-a făcut pe când avea doar 14 ani.
„Nellie Kim a luat 10 după mine, dar nimeni nu a vorbit despre asta. Dacă soarta voia altfel, ar fi făcut istorie altcineva. Eu doar am fost mai iute de picior! La acea vreme nu înţelegeam impactul pe care îl avea acea notă, mai ales că nu concuram pentru a face istorie, ci pentru a câştiga medalii. Este un lucru special faptul că acest eveniment va rămâne pentru eternitate.”
A fost o concentrare mare pe ce s-a întâmplat în 1976 şi în anii care au urmat, deşi Nadia recunoaşte că, odată cu anii, amintirea de dinainte de Montreal începe să se înceţoşeze. Îşi aminteşte numai ceea ce îi aprindea ochii de bucurie.
„Ce doream să ducem acasă, în România, din afară era guma de mestecat, şosetele colorate şi clamele de păr colorate. Acestea erau lucruri pe care nu le aveam în România la acea vreme. Nu aveam decât şosete albe în România. Când mă întorceam în România din SUA, obişnuiam să aduc şosete roz sau galbene, cu tot felul de modele. Aduceam şi clame de păr colorate, şi elastice pentru codiţe. Obişnuiam să schimbăm costumele cu gimnastele din alte ţări. Nu-mi amintesc de la cine am primit costumul, dar era unul care avea o mulţime de stele pe el.”
Sunt convinsă că oricine a primit costumul Nadiei Comăneci, nu a uitat niciodată pe proprietarul său iniţial.
REUTERS (Londra), 18 iulie – Interviu realizat de Pritha Sarkar
Traducerea: Magda Baciu
