Primii Berindei atestaṭi în documente se aflau în Moldova, în timpul lui Ştefan cel Mare. Însă în secolul al XVII-lea familia se găsea stabilită în Oltenia, având în proprietate Tâmpeni şi Berindei. Un veac mai târziu înscrisurile îi semnalează mutaṭi mai spre nord-est, nu departe, având moşia Doagele, Dobroteşti, regiunea Teleorman. La Dobroteşti au ridicat şi o biserică în care unii dintre ei au fost îngropaṭi. În martie 1907 conacul a fost incendiat de ṭăranii răsculaṭi, aşa încât a trebuit să se construiască un altul. Cel care l-a ridicat a fost unul dintre arhitecṭii familiei, Ion Berindei, cunoscut pentru operele sale Palatul Culturii din Iaşi şi Casa Cantacuzino de pe Calea Victoriei din Bucureşti. În 1928, la moartea sa, moşia Dobroteşti Beuca a rămas celor trei fii, Ioan, Dumitru şi Alexandru, ultimii doi fiind foarte legaṭi de ea. Se cultivau cereale, porumb şi viṭă de vie, se creşteau animale, albine şi pomi fructiferi. Alexandru Berindei mergea săptămânal acolo, luîndu-l pe fiul său, Dan, viitorul istoric şi academician.
„Copilăria mea… ṭin minte, la Beuca Dobroteşti unde mergeam, mă lua tata aproape săptămânal. Şi vara, din nou, stăteam mai multă vreme…
Dar casa a făcut-o arhitectul Berindei?
Da, acolo au fost două. A fost un conac făcut de tatăl lui, dacă nu şi mai vechi, nu ştiu, dar care a fost ars în 1907. Şi s-a mutat atuncea între sate… Moşia era între două sate, Beuca şi Dobroteşti şi s-a mutat în mijlocul pădurii de acolo şi a făcut casa pe care a făcut-o el, Cuibuşorul din luncă, dar care nu mai există astăzi, a fost în perioada roşie dispărut. N-a rămas din perioada roşie decât o parte din atenansele moşiei. Pentru că a fost poate prima construcṭie de acest fel – din domeniul agricol -, din beton armat, realizat la începutul veacului XX şi s-a păstrat, fiind beton armat. Şi era un grajd foarte mare, pentru câteva zeci de vite care, după expropriere şi după moartea lui bunică-meu şi după împărṭirea moşiei între fraṭi, n-a mai fost nevoie de dimensiunile acelea şi tata a transformat o parte din acea atenansă în casă. A fost o casă care are şi astăzi scheletul de beton, acela n-a putut fi luat, dar din păcate nu mai există casa, deşi partea cea mai ciudată este că dispariṭia [ei] s-a întâmplat de vreo 15 ani. […]
Deci, Cuibuşorul din luncă se chema, era o casă foarte frumoasă şi înconjurată de un parc foarte mare şi acolo… [Bunicul] a fost însurat de trei ori şi nevasta a doua, Caterina Laptew născută, şi cu fata lui, au murit la începutul Primului Război Mondial de epidemie de-asta nu ştiu ce a fost, în orice caz au murit una după alta şi mormântul a fost făcut acolo. A trebuit să fie defiinṭat mormântul, prin anii ’70, aşa ceva, şi atuncea tata a putut să se ducă, a fost invitat ca să, mă rog… să ia osemintele, să le aducă aici. Şi cu ocazia asta a văzut din nou [casa], pentru ultima dată, că nu mai fusese din ’49 de când fusese trimis în exil la Sibiu, [direct] de acolo. Eu ṭin minte, la garduri erau foarte multe flori, era o casă răcoroasă. Şi mulṭi căṭei. […] Şi tata mergea în copilăria mea aproape săptămânal. Vine
ri plecam, de obicei, şi ne întorceam duminică.
Cât făceaṭi până acolo?
Ei, în fond nu era mult, erau 150 km şi exista şi o cale mai scurtă, de 110-100 km, dar se făceau vreo trei ore… cu maşina.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
