Povestirile sale despre oraşul Piteşti – atestat prima dată într-un document emis de cancelaria lui Mircea cel Bătrân în 1388 – au un dublu farmec. În primul rând, sunt amintirile de când Nazica era mică sau elevă la Liceul „Zinca Golescu”. Apoi, sunt observaṭiile critice ale unui piteştean plecat la Bucureşti pentru desăvârşirea studiilor şi care, reîntors, a devenit vrând-nevrând martorul schimbărilor inerente. Aşa se face că aflăm de la doamna Gărduş fel de fel de lucruri interesante despre personalităṭile Piteştiului, clădirile-emblemă, demolările, dispariṭiile statuilor, schimbările numelor străzilor… Povestirile sale ne îndeamnă să vedem teatrul construit în 1914 de arhitectul Alexandru Clavel, a cărui arhitectură barocă a fost transformată radical în anii ’70; Parcul Trivale amenajat în 1900 când contele austriac Lubenschi a cumpărat peste 1000 de arbori ornamentali; intersecṭia unor străzi centrale unde altădată se afla Biserica „Sfântul Nicolae”.
„Pot să vă spun despre o personalitate care a trecut prin Piteşti: a fost Enescu. A venit şi a dat nişte concerte la Teatrul „Davila„, aici. A cântat împreună cu Macarie care era lutier, a cântat cu Costică Albu, profesorul de la Catedra de muzică de la Liceul „Brătianu„, cu Eliza Gheorghiu, cu Popescu-Albota, cu Schweitzer, cu Tănase Ştefănescu… […] la Teatrul comunal, nu-i zicea „Davila„ pe atunci. Când a venit Enescu şi a cântat la Piteşti – astea erau drumurile lui spre Curtea de Argeş – […] asta a fost în perioada când eu eram elevă, deci anii ’40. […]
De multe ori duminica ne duceam în Trivale şi, la plimbarea din Trivale, pe partea dreaptă, era un azil de bătrăni, pe stânga era o casă albă cu o verandă şi cu geamuri şi părinţii mei spuneau: „Vezi, în casa aceasta locuieşte mama mareşalului Ion Antonescu!„… „Ion Antonescu este o personalitate în ţara aceasta„, mai mult nu am ştiut. Acuma, casa nu este dărâmată, dar nu se mai vede pentru că s-au construit în faţă altele…
Cum arăta parcul Trivale când eraţi dumneavoastră la liceu ?
Da, da, Parcul Trivale era frumos şi îmi plăcea că vedeam o statuie mare, era statuia lui, celui care a descoperit Trivalea şi acuma nu mai este şi eu nu ştiu unde este statuia. Sigur, eu mi-aş dori să o văd la loc şi cred că a fost în intenţia primarului să facă aşa ceva, dar nu ştiu de ce nu a ajuns şi unde sunt, dacă a fost tăiată statuia, unde sunt bucăţile? Nu mai ştiu… Iar, tot aşa, o statuie frumoasă era la intersecţia dintre Bulevard şi [strada] Craiovei. Nu mai există nici statuia aia. Unde este, unde se păstrează, eu nu ştiu.
E aici, la izvor, pe Crinului, la havuz. […] Mai ţineţi minte, cumva în drum, în faţa fostei Prefecturi, statuile lui Ionel, Vintilă şi Ion C. Brătianu? Unde este acum grupul statuar „1907„…
Nu le-am mai văzut, nu ştiu, atunci am văzut într-adevăr nişte statui, acum nu mai ştiu de ele. Am văzut recent o statuie a lui Cuza, chiar zilele acestea am văzut bustul, aici, în faţa lui „Materna„, dar altceva nu mai ştiu. […]
Puteţi să vorbiţi despre Biserica „Sfântul Nicolae„?
Biserica “Sfântul Nicolae” era aşezată chiar aici, în faţa blocului. Deci, erau două străzi aicea, asta era Strada Mare şi erau vizavi prăvălii şi apoi urma Doamna Bălaşa. Acum, această stradă nemaifiind, a rămas Victoriei de aici până la blocul celălalt, iar „Sfântul Nicolae„ era chiar aici. Era albă şi pictată pe dinafară cu Sfântul Petru şi Pavel, într-o parte şi-n alta, şi cam întâlnirile [noastre]… fiecare când spunea „unde ne întâlnim„, ca să discute ceva, erau aici, în faţa bisericii. În faţa bisericii era o librărie foarte mare, Staicu. […] Alături de această biserică a fost casa în care locuiau prietenele mele. Şi s-a demolat şi atuncea chiar am plâns, pentru că eram obişnuită să viu foarte des aici. În faţă, aici unde suntem noi, era Hotelul „Oancea„ şi era animaţie, era frumos, era plăcut, toate persoanele care treceau pe Strada Mare erau foarte frumos îmbrăcate. Nu se trecea aşa, [oricum]. Pentru Strada Mare, lumea nu trecea dacă nu avea o ţinută. Cum e acum, că putem să mergem şi pe Strada Mare şi în Prund, tot la fel mergem, dar atuncea nu aveai [voie], trebuia să ieşi frumos [îmbrăcat] şi-mi plăcea să viu aicea.”
[Interviu de Remus Cârstea, 2000]
