Adriana Georgescu
Arhiva de istorie orală vă prezintă în această lună câteva dintre mărturiile unor români din exil care au vorbit despre motivele plecării lor, despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Veṭi putea citi istorisiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.
Născută în 1920, Adriana Georgescu a fost absolventă a Facultăṭii de Drept, ziarist şi critic de film. A fost arestată şi condamnată la patru ani închisoare în procesul „Organizaṭiei T” din 1945, unul dintre primele procese organizate de comunişti cu scopul distrugerii elitelor politice şi culturale. Lucrase la Universul, apoi la Viitorul – gazeta Partidului Naṭional Liberal – şi îi cunoştea pe fruntaşii Tineretului Liberal. În timpul guvernării generalului Nicolae Rădescu, ultima înainte de cea comunistă, Adriana Georgescu fusese şefa lui de cabinet. În februarie 1945 când a început sovietizarea, comuniştii i-au cerut generalului Rădescu să demisioneze. Adriana Georgescu a fost destituită, apoi imediat arestată şi condamnată. A fost totuşi graṭiată de regele Mihai, după doi ani de închisoare. După eliberare, deşi era urmărită în continuare ca „element periculos”, Adriana Georgescu a reuşit să fugă din ṭară. În exil avea să regăsească pe generalul Rădescu – plecat şi el în 1946 – şi să lucreze din nou alături de el.
„Am plecat în august 1948. Am trecut clandestin graniṭa din România în Ungaria unde am avut o casă ce adăpostea refugiaṭi în Budapesta, după care am trecut tot în timpul nopṭii graniṭa din Ungaria în Austria.
Aṭi trecut singură?
Nu, eram logodită cu Ştefan Cosmovici care în ṭară lucra la Misiunea suedeză. El a fost închis tot timpul războiului fiindcă făcea parte dintr-un grup care se numea Ardealul care vroia să protesteze contra cedării Ardealului. A construit un aparat de radio de transmisie cu ajutorul unor englezi şi a fost arestat; […] a fost eliberat la 23 august şi după asta a lucrat la Misiunea suedeză „Ajutaţi copiii„. […] Şi a trecut graniţa în Ungaria şi Viena şi a ajuns la Viena şi după asta, pe acelaşi drum pe care l-a făcut, s-a întors în ṭară ca să-mi salveze viaṭa – şi eu mă ascundem pe vremea aceea – şi am plecat în necunoscut, cu riscul de a fi împuşcaṭi cum erau toṭi refugiaṭii ce treceau graniṭa pe vremea aceea; şi am avut noroc, el ştia drumul din România în Ungaria, cunoştea graniṭele, am venit cu o busolă.
De la Timişoara am fost însoṭiṭi de un jucător de tenis care se chema Ungar şi care era cumnatul consulului Suediei. Ungar a trecut cu noi până la Budapesta şi de la Budapesta, cumnatul lui ne-a luat cu maşina şi ne-a dus până la un punct unde i-a spus Ştefan să oprească maşina, pentru că ştia exact de unde să începem drumul, în noapte, pentru a trece din Ungaria în Austria. Ştefan şi cu mine am trecut graniṭa cu busola, în Austria, am ajuns într-o localitate unde era un grup de oameni, de ghizi care treceau graniṭa, refugiaṭi, cu sume mari de bani, însă de data asta nu am plătit nimic pentru că ştia Ştefan drumul şi am ajuns într-o staṭie foarte mică, în Austria, unde am luat două bilete şi am ajuns la Viena.
La Viena am avut mare şansă fiindcă consulul unei puteri aliate – mă iertaṭi că nu pot să spun, ce ṭară – ne-a ajutat şi ne-a dat acte false ca să trecem prin zona rusească, pentru că în momentul acela, în ’48, Austria era împărṭită în patru zone: zona rusească, zona americană, zona engleză şi zona franceză. Problema era de a trece prin zona rusească, fiindcă eu eram o „inamică a poporului„. Şi cu aceste acte false am ajuns la Paris, unde am primit statutul de refugiată politică. Asta a fost la sfârşitul lui august 1948. […] Am rămas din ’48 până în 1961, când am venit în Anglia.
Ce am făcut la Paris? Ca toṭi refugiaṭii, am încercat să explic oamenilor politici pe care îi cunoşteam sau [către] care primeam scrisori de recomandaṭii de la Grigore Gafencu sau de la Mihai Fărcăşanu sau de la generalul Rădescu şi încercam ca mulṭi alṭii să le explicăm situaṭia din România şi să le cerem să intervină pe lângă oamenii de stat cu mare influenṭă pentru ca România să aibă posibilitatea de a avea alegeri [parlamentare] sub controlul O.N.U. […] Am făcut „Conferinṭa Bretagne„, cu Grigore Gafencu şi am fost prezentaţi de un mare erou al Rezistenṭei franceze, Henry Frenay, care era ministrul foştilor combatanṭi, care era un mare prieten al României şi care a vorbit foarte multor parlamentari francezi în privinṭa doleanṭelor noastre. Alt om politic care ne-a ajutat moral a fost domnul André Mouterre care era vicepreşedintele Camerei Deputaṭilor. Domnul Mouterre, de exemplu, m-a prezentat publicului la o conferinṭă pe care am dat-o despre România la Cercul Interaliat. Era [Georges-Augustin] Bidault, care era ministru de externe.
Aceste eforturi erau izolate, sau exilul românesc era organizat?
Exilul românesc era destul de organizat, făceam conferinṭe, avem seminarii. În conferinṭele acestea se vorbea foarte mult despre tragedia din ṭară; alteori aveam seminarii pentru tinerii refugiaṭi care doreau să înceapă cursuri la universitate. Generalul Rădescu, atât cât a putut, a dat burse tinerilor români ca să urmeze universitatea, pentru că una din preocupările lui era crearea unei elite intelectuale române. Vroia ca aceşti tineri să fie în stare să studieze, să aibă o meserie pentru ca mâine, acest „mâine„ pe care îl speram cu toṭii, să vie… […] Noi nu credeam că facem politică în exil; eram un fel de luptători în civil şi ceea ce încercam să explicăm tuturor politicienilor, tuturor bărbaṭilor de stat şi parlamentarilor şi scriitorilor şi ziariştilor, le explicam că România, după Rusia, SUA şi Anglia a fost a patra ṭară care s-a calificat din punct de vedere – e foarte paradoxal să spun asta – din punct de vedere al efortului aliat în pierderi umane [în război]. […] Şi asta ca să avem stalinismul în ţară! Asta era o nedreptate strigătoare la cer şi pe baza aceasta ceream să se acorde României alegeri libere sub control internaṭional.
În toată această vreme aţi păstrat contactul cu ṭara, primeaṭi informaṭii din ṭară?
Nu, aveam informaṭii din jurnalele româneşti şi, în ’52 de exemplu, am lucrat la Naṭiunile Unite, am fost corespondenta Secṭiei româneşti de la Radio Paris şi acolo am întâlnit o mulṭime de diplomaṭi, de reprezentanṭi ai diferitelor ţări din Europa şi din SUA cărora încercam să le explicăm împreună cu colegi francezi care erau foarte, foarte buni prieteni ai României şi Ministerul de Externe francez făcea în fiecare zi o conferinṭă după sesiunea Naţiunilor Unite. Şi atunci întâlneam jurnalişti din toată lumea cărora încercam să le explicăm ce se întâmplă în ṭară. Se scriau o mulṭime de articole despre România, era… ca să vă dau un exemplu, reprezentantul Rusiei era Vîşinski şi toate ţările acestea Franṭa, Anglia, America abia ieşiseră din război şi erau foarte preocupate de situaṭia inernă, aşa că noi veneam şi le explicam ce se întâmplă în ṭară – se uitau [la noi] de parcă erau căzuṭi din lună, unii dintre ei, alṭii ştiau. Alṭii spuneau: „O să aveṭi alegeri libere sub control internaṭional…„ Aşa că…
Şi aṭi mai lucrat după aceea în presă?
Da, am fost corespondenta postului de radio Europa Liberă, nu permanentă. Ultima dată când am lucrat la Europa Liberă a fost în ’65-’66, când am lucrat la „Clubul Dimineṭii„ – sub pseudonimul Sonia Lorimer, pentru că soṭul meu nu vroia să mai fac comentarii politice -, am prezentat toate aspectele culturale din Anglia. […]
După ’53, după ce mi-a apărut cartea [„La început a fost sfârşitul„], ’53-’54, am fost foarte bolnavă.
Cum v-a venit ideea să scrieṭi acea carte tulburătoare?
De disperare. […] A fost un act de disperare, un fel de urlet, pentru că explicam liderilor politici, miniştrilor, diplomaṭilor, ce se întâmplă în România, le atrăgeam atenṭia că eram a patra putere din lume care a pierdut soldaṭi în efortul aliat şi primeam multă simpatie, asigurări, ne dădeau spernṭe, dar tot timpul acelaşi lucru: nu vedeam nimic concret.”
[Interviu telefonic realizat de Mariana Conovici în 1998]
