Gertrud Dumitrescu
Arhiva de istorie orală vă prezintă în această lună câteva dintre mărturiile unor români din exil care au vorbit despre motivele plecării lor, despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Veṭi putea citi istorisiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.
S-a născut în 1943, în plin război. Deşi era unicul copil al familiei, iubită şi răsfăṭată, Trudi a avut copilăria grea a generaṭiei sale, marcată de criza economică postbelică, de ocupaṭia sovietică, de comunism, de secetă. Tatăl său, un armean cu convingeri anticomuniste foarte ferme, a fost în închisorile politice de câteva ori, până când s-a hotărât să plece din ṭară. În toamna anului 1962 când familia a primit aprobarea de plecare în Germania, Trudi era o tânără blondă, frumoasă, veselă şi comunicativă, pregătită să cucerească lumea. Şi chiar avea să o cucerească din studiourile postului de radio Europa Liberă, unde a păşit pentru prima dată la 1 aprilie 1963, cu o bucurie sfioasă. Trudi Dumitrescu – sau Ioana Crişan, cum o cunosc ascultătorii săi – avea să fie o prezenṭă plină de personalitate timp 27 de ani, până la mutarea sediului Europei Libere la Praga, în 1990.
„[Actele de plecare] le-am făcut foarte târziu pentru că – nu ştiu, nici eu nu pot să-mi explic de ce – tata a stat atât de mult să se gândească. El era armean şi în perioada aceea în România plecau valuri-valuri, mereu, emigranṭii din diverse grupuri etnice. […] Şi a venit şi o perioadă în care plecau armenii, pentru că murise un miliardar armean care şi-a lăsat întreaga avere, a făcut o fundaṭie şi a lăsat întreaga avere pentru scoaterea armenilor din aceste ṭări comuniste.
Până atunci tatăl dumneavoastră avusese legături cu comunitatea armenească?
Nu prea, pentru că era şi el la rândul lui [doar] jumătate armean şi nu, n-avea. Avea totuşi câṭiva prieteni care-şi făcuseră actele, plecau când unul când altul. Până la urmă a fost convins de un prieten care i-a spus: „Măi băiete, bagă-ṭi actele şi vezi-ṭi de drum, pentru că aicea o să înfunzi puşcăria şi nu mai ieşi. Ai avut tu noroc de două ori, de trei ori, dar o s-o înfunzi şi nu mai ieşi!„ Şi, în sfârşit, ne-am luat inima în dinṭi – sau mai bine zis el – şi ne-am dus şi am depus actele. […] Tata avea o mătuşă la Bielefeld, în Germania, şi i-a cerut ei invitaṭie şi, mă rog, am primit-o foarte repede şi am ajuns în Germania. […]
Am plecat în ’62, în octombrie, aveam 20 de ani neîmpliniṭi. Şi-am plecat toṭi trei, cu lada de rigoare, în care n-aveai voie să pui decât anumite obiecte, fotografii numai răzleṭe – nu albume -, totul controlat, totul cântărit. Şi-am ajuns într-un lagăr de tranziṭie cum ar fi, la Nürnberg unde ni s-au făcut actele. Mama este nemṭoaică, şvăboaică din Timişoara şi graṭie ei am primit imediat cetăṭenia germană, pentru că pe vremea aceea se primea uşor şi nu veneau mulṭi oameni din România sau, mă rog, din ṭările din est. […]
Am sosit aici… se numea „lagăr„, nu era lagăr de fapt, erau nişte bloculeṭe cu apartamente de mai multe camere şi fiecare cuplu sau familie primea o cameră sau două, în funcṭie de câte persoane erau. Şi era o bucătărioară comună. Acolo am stat numai câteva zile, până ni s-au făcut formalităṭile. Şi după aceea am fost întrebaṭi unde vrem să plecăm în Germania, către ce oraş să ne îndreptăm. Şi cum mama avea două prietene în München, a spus că ea vrea la München neapărat. Bun…
Ne-au trimis într-un alt lagăr care de data asta ar fi fost un lagăr în care să stai până primeşti o locuinṭă socială şi până îṭi găseşti de lucru. Acel lagăr era într-o comună de lângă München care se numea Geretsried. Când vii din România şi te pune cineva să spui „Geretsried„ ṭi se pare că este chineza veche!… În sfârşit, am sosit la München, mama plângea, acolo în lagăr ne-au dat o cameră cu paturi suprapuse şi… ceva groaznic! Era chiar lagăr-lagăr. Şi mama a zis că ea pleacă înapoi în România, că ea acolo nu stă nicio zi. Tata, săracul, a venit la München şi a luat legătura imediat cu cele două familii pe care le cunoşteam, erau de fapt prietenele mamei mele şi a aranjat ca… ei doi dormeau la una dintre prietene, cealaltă prietenă m-a luat pe mine. Între timp, sora tatălui meu care trăia în America i-a trimis nişte bani, cu banii ăia am reuşit să ne închiriem o locuinṭă mică-mică-mică-mică, mobilată. Asta se întâmpla deci la începutul lui noiembrie, pe 1 noiembrie când în Bavaria e sărbătoare mare şi e totul închis. Pe 2 noiembrie eu aveam deja serviciu! Aveam la dispoziṭie vreo trei sau patru oferte – imediat!
Cum aṭi reuşit?
La ziar! Pur şi simplu, am luat ziarul şi am dat telefoane. Şi din toate ofertele, mi-am ales eu ce credeam că e mai potrivit. Era la ceea ce se numeşte CEC, CEC-ul poştei cum ar fi, în birou. Leafa nu era grozavă, dar mă rog, aveam un serviciu, primul meu serviciu în viaṭa mea. Şi aduceam toṭi bănuṭii acasă, mama plângea de mama focului şi îmi spunea: „Uite ce am ajuns, să iau eu bani de la copilul meu!„, că n-aveau cu ce plăti chiria. Tata, tot aşa, şi-a găsit serviciu foarte repede, la o asigurare. Nu câştiga cine ştie ce nici el, dar mă rog, eram în stare să ne plătim chiria şi de-ale gurii. După aceea, după o perioadă, tata care toată viaṭa lui a fost filatelist, a încercat să fie de sine stătător, şi-a găsit o prăvălioară aici, împreună cu un alt român şi au făcut un magazin de timbre şi a avut ani de zile magazinul ăsta. Eu am început să lucrez la CEC, eram acolo „printre deştepte„ să spun aşa, fiindcă erau nişte fete destul de simple, printre ele erau unele care nu citiseră o carte în viaṭa lor, se uitau la mine ca la Einstein, li se părea că sunt ceva aşa, nemaipomenit! Vorbeam şi câteva limbi, vai, era ceva extraordinar! Şi m-au îndrăgit repede. Sigur, eram foarte tânără şi… comunicativă – aşa mi-e felul şi mi-a fost dintotdeauna. Acolo, la CEC am rămas doi ani.
Între timp însă – noi am venit în octombrie sau începutul lui noiembrie –, după câteva zile sau poate două săptămâni a venit în vizită la noi o familie de armeni. Pe doamna respectivă tata o cunoştea din România şi au venit: mamă, tată şi băiat. Şi, mă rog, au primit părinṭii mei sfaturi, ce să facă, cum să facă. Întâmplarea făcea că acel băiat era Tomi Bărbulescu sau mai bine spus Tomi Kavanian – ăsta este numele lui adevărat, dar lucra sub pseudonim deja, la Europa Liberă – Tomi Kavanian mi-a spus: „Măi, tu eşti tânără, la radio sunt oameni în vârstă şi totuşi, uite, ies aşa de puṭini oameni… ce-ar fi să vii să vezi măcar cum e pe-acolo, poate ṭi se găseşte un post, ceva ?!„ Mama, când a auzit, „Vai, să nu cumva s-o duci acolo, că acolo e periculos, că o să vină securitatea, o s-o împuşte, cine ştie ce se întâmplă! N-am decât o fetiṭă, n-am alta…„, vai, ea speriată groaznic! […]
Am ajuns la radio, am păşit acolo într-un fel de… nici nu ştiu cum să spun, ca într-un altar. Am intrat ca într-o… nu ştiu cum să-i spun, „muzeu„, aşa, era ceva pentru mine… tremuram toată! Bineînṭeles că imediat m-au pus la o probă, habar n-aveam să citesc, nu ştiam nimic, eram o fetiṭă ieşită de pe băncile şcolii, venită din „epoca splendidă„ a lui Gheorghiu Dej care era cel puṭin la fel de nemaipomenită ca cea a lui Ceauşescu. Şi m-au pus la o probă, probabil că şi-au dat seama că se poate face ceva din mine, [deşi] n-am spus o poezie în viaṭa mea înainte să ajung la radio. […] Mi-au dat un text să-l citesc şi au spus: „Uite ce se întâmplă, noi avem nevoie mai ales pentru perioade de concediu„, când crainicele erau în vacanṭă, când una, când alta, aveau nevoie, sau de weekend… Şi mi-au spus: „Uite, vii, o să te învăṭăm şi când o să fii aptă o să te băgăm live să citeşti ştiri„ şi aşa, zis şi făcut. M-am dus acolo de câteva ori.
Când aṭi avut primele ieşiri pe post?
O, dar nu mai ṭin minte cât de repede a fost, nu mai ştiu. În orice caz, ceea ce ṭin minte perfect este că intram în studio să citesc ştirile şi nu puteam să intru singură, trebuia să am pe cineva alături, pentru că-mi ṭineam degetele atât de încleştate, nu eram în stare să ṭin o foaie de hârtie în mână, pentru că-mi tremura şi foşnea în aşa un hal că aveam nevoie de cineva să-mi stea alături şi să-mi întoarcă foile! N-a durat prea mult că, mă rog, am învăṭat şi rutina [care] după aceea m-a ajutat să nu mai am tracul ăsta.
Deci în acel moment eraṭi colaborator…
Eram colaborator extern şi lucram – asta ca să audă fetele tinere care astăzi nici nu ştiu cum şi-ar petreṭe tinereṭea fără discoteci! – am venit la 20 de ani, mă sculam la 6 şi ceva dimineaṭa, la 7 părăseam locuinṭa, la 7 jumătate începeam să lucrez la CEC, până la ora 4 lucram la CEC; fugeam o staṭie pe jos ca să prind tramvaiul 20 care mă ducea la radio şi la radio începeam să citesc ştirile la ora 5 şi lucram până la 10 jumătate, aşa era tura pe vremea aceea; la 10 jumătate luam tramvaiul, veneam acasă, mă spălam pe dinṭi, mă culcam şi a doua zi începeam exact acelaşi lucru din nou. Nici nu ştiam ce înseamnă cuvântul „discotecă„! Aveam două joburi, sigur că banii la CEC nu erau mulṭi, nici cei de la radio la început nu erau prea mulṭi şi trebuia să-mi ajut părinṭii, trebuia să supravieṭuim. […]
La radio pentru mine a fost o atmosferă extaordinară, în sensul că am întâlnit acolo toată aristocraṭia şi burghezia României, era crema… Era fostul şef al presei de pe vremea regelui, erau diplomaṭi, foşti diplomaṭi, mari moşieri. Şi doamnele „secretare„ aşa-zise, „dactilografe„, erau nişte doamne, erau nişte cucoane! Săracele, făceau treaba asta fiindcă n-aveau cu ce să se întreṭină aicea. Şi mi se păreau toṭi extraordinar de bătrâni, probabil că erau mult mai tineri decât sunt eu astăzi, dar eu care aveam 20 de ani, mă uitam la ei aşa, ca la nişte dinozauri, ca la nişte monştri sacri! Eram aşa de timidă, mă fofilam pe lângă perete şi nu îndrăzneam nici să respir când treceam pe lângă ei! Pentru că erau, într-adevăr… când vii din România comunistă şi ai şansa să lucrezi alături de asemenea personalităṭi, a fost extraordinar pentru mine! Şi acuma, după aceşti 32 de ani petrecuṭi la Europa Liberă pot să spun retrospectiv că m-a ajutat Dumnezeu să mă pună în locul cel mai potrivit ideilor pe care mi le-a insuflat tatăl meu sau familia mea. N-am lucrat numai pentru dolari – bineînṭeles că şi pentru dolari! – dar în primul rând din convingere şi cu foarte multă pasiune şi abnegaṭie. Adică, vreau să vă spun că mergeam acolo şi când eram bolnavi şi când nu ne simṭeam bine, indiferent ce era, făceam şi ore suplimentare dacă era nevoie şi în cazuri de criză cum au fost cutremurul, revoluṭia şi aşa mai departe. Nu ne-am mai fi desprins de acolo, adică viaṭa noastră sau a mea cel puṭin, a fost acolo!”
[Interviu realizat de Silvia Iliescu, München, 2009]
