EUROPA LIBERĂ, 20 ianuarie 2017 – Ce politică externă va face oare cel de-al 45-lea preşedinte american? Cum va afecta ea România guvernată de PSD/ALDE? Dar Europa? Şi cum e cu întâlnirea Dragnea-Trump? Dar cu „nazismul” demonstranţilor români?
O stranie ironie a istoriei l-a determinat pe vicepreşedintele ALDE, un partid guvernamental românesc, aşa-zis liberal, să-i denigreze pe tinerii demonstranţi protestând paşnic în România împotriva demontării statului de drept. La adresa lor, insul proferase joi o înjurătură din beciurile minţii, înainte ca, în reacţie la protestele monumentale iscate de imprecaţiile sale, să se retragă, deocamdată, cel puţin aparent, de la conducerea partidului său.
Tinerilor protestatari din metropolele României cerând guvernului să renunţe la iertarea şi spălarea de păcate a marilor corupţi şi la punerea pe butuci a independenţei justiţiei, Cătălin Beciu le pusese în vedere că ar fi „nazişti”. Nefăcuta calomniatorului aflat, când şi-a proferat blestemul, la vârful partidului ALDE, s-a produs, culmea, în ajunul comemorării a trei sferturi de veac de la debutul conferinţei de la Wannsee, unde Hitler şi birocraţii săi nazişti au pus la cale „soluţia finală a „problemei evreieşti”. Cea soldată cu şase milioane de evrei exterminaţi în ceea ce istoricii numesc Holocaust.
Nu e clar ce abisale mecanisme subconştiente se vor fi activat în puţul gândirii numitului Beciu. Fapt e că, în timp ce viceşeful ALDE credea pesemne că-şi dă doctoratul în istorie şi filosofie, declarându-se, textual, „scârbit” de „cretinismul” şi „nazismul” manifestanţilor români pro-democratici, şeful de facto al guvernului creat la Bucureşti de partidul său tăricenist cu PSD îşi savura triumful. Liderul zis „social-democrat”, un infractor condamnat definitiv pentru fraudă electorală, şi-l cumpărase cu bani grei de la noul preşedinte american. Unul acuzat din greu atât pentru o victorie în alegeri obţinută printr-o presupusă „fraudă electorală”, comisă cu ajutor rusesc, cât şi învinuit, concomitent, pentru un ipotetic „fascism” şi pentru o prezumtivă „stupiditate” congenitală.
Inutil de subliniat că acuzele cu pricina par grosolan exagerate, total sau parţial. Dar, dată fiind această constelaţie, nu e deloc exclus ca, undeva în subsolurile activităţilor neuronale ale gânditorului de Hamangia ajuns la vârful unui partid european ce-şi spune, culmea, „liberal”, (fără ca liberalii europeni să protesteze), să se fi iţit un sentiment confuz cu aparenţă de raţionament. Potrivit lui, dacă Trump, un om politic controversat, a câştigat în ciuda tuturor învinuirilor, de ce să nu se bucure de un succes identic şi alţi politicieni, câştigători şi ei, penali sau inculpaţi, precum şi condamnaţi? De pildă liderul de facto al alianţei ALDE/PSD, devenit musafirul de câteva clipe, contra cash, al preşedintelui american?
Rămâne doar de stabilit de ce oare crede Liviu Dragnea, în calitatea lui de social-democrat ori de politician român, că ar fi făcut vreo ispravă de mare laudă în rândul socialiştilor europeni (şi ei o mare mută, pe moment, în faţa atentatelor contra justiţiei ale PSD-iştilor penali). De ce-şi închipuie că ar fi dat lovitura, plătind bani grei multimiliardarului şef al statului american, în loc să facă invers. Să aducă bani de peste ocean şi să doneze, bunăoară, fie şi puţin, mulţimilor sărace de pe meleagurile teleormănene. Ori să aducă fonduri din America spre a le absorbi cu eficienţa investiţiilor efectuate în economia românească de guvernul Cioloş. Să-i fie acestea căutătorului de găuri negre (în buget) prea greu?
Dar toate acestea pălesc în faţa perspectivei, din păcate realiste, ca Donald Trump să dea curs propriilor sale angajamente populiste. Să recurgă la protecţionism, să anuleze acordul TPP de pildă, să uite, totodată, concetrându-se pe pedepsirea Chinei, de România şi de întreaga Europă. Ce-ar fi ca noul preşedinte american să lase Bătrânul Continent în grija şi la cheremul prietenului său din Rusia, Vladimir Putin, dacă se adeveresc cele mai negre coşmaruri ale observatorilor europeni?
Îşi va mai aminti Liviu Dragnea cu plăcere, în acest caz, de cârca de bani dată pentru călătoria sa la Washington? De averea cheltuită pe o cină defel servită, în ajunul învestirii preşedintelui american, în „cerc restrâns” – cum a pretins PSD-istul -, ci în mulţime, după cum reiese din relatări de presă transmise de la locul faptei? Se va mai lăuda cu ea? De ce nu, în fond, de vreme ce, din beciurile gândirii liderului teleormănean, a răsărit ideea propulsării la cârma afacerilor externe româneşti, a unui ex-nomenclaturist, (potrivit unor critici „securist”), de la care se poate aştepta, desigur, nu doar să-l ia la refec pe ambasadorul american la Bucureşti, vinovat că susţine independenţa justiţiei româneşti, ci şi să se înţeleagă de minune cu un ex-KGB-ist ca Putin.
La urma urmei, ca ministru de externe, Meleşcanu a avut tupeul formidabil (compatibil cu dispreţul unui Beciu, dar şi al ţarului pentru poporul său) să-i trimită în 2014 pe alegătorii fierbând la o coadă interminabilă, la ambasada română din Paris, să străbată sute de kilometri distanţă, dacă nu-şi pot vota preşedintele în capitala Franţei. Altfel, MAE tace mâlc când „ambasada Rusiei critică presa din România”, după cum, pe drept, amintea Cătălin Avramescu, pe Facebook.
Dincolo de orice haz de necaz, e clar că lumea liberă stă, pe moment, cu sufletul la gură, aşteptând să desluşească un viitor de tot incert. Intrarea în pâine a celui de-al 45-lea preşedinte american a declanşat în parte reacţii de isterie veritabilă. De pildă în Germania şi alte zone din vestul Europei, care nu se împacă, prin tradiţie, cu preşedinţi republicani, îi ridică în slăvi pe democraţi şi se aşteaptă, deci, după Obama, pentru relaţia transatlantică, la ce-i mai rău. Or, nu de azi de ieri e şubredă această punte. Ci din 2003, când Germania lui Gerhard Schröder a decis, în marginea campaniei din Irak, să denunţe solidaritatea ei „eternă” promisă de acelaşi cancelar Americii, după atentatele de la New York. Apoi din epoca Obama, Snowden şi compania.
Or, frica şi isteria nu sunt sfetnici buni. Trump este impredictibil, cabinetul său e împărţit între naţionalişti şi anti-izolaţionişti, critici faţă de Putin şi nu e sigur câtuşi de puţin că schimbarea preconizată de noul guvern american e realmente rea. Viitorul, dimpotrivă, ar putea aduce oarecari progrese, de pildă în războiul antiterorist şi în Orientul Mijlociu, regiunea celor mai ample catastrofe provocate de politica externă a lui Obama. Şi chiar scepticismul preşedintelui faţă de rolul alianţei nordatlantice ar putea forţa Europa să facă în fine ceea ce, iresponsabil, a amânat prea mult. Să investească în fine, eficient, în apărarea proprie./abuzoian
Petre M. Iancu
