János Barabas
Arhiva de istorie orală vă prezintă în această lună câteva dintre mărturiile unor români din exil care au vorbit despre motivele plecării lor, despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Veṭi putea citi istorisiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.
La sfârşitul anilor ’50 când s-a făcut colectivizarea la Micloşoara, în Covasna, mulṭi n-au vrut să accepte să-şi piardă pământurile şi animalele în favoarea statului comunist. János Barabas povesteşte că tatăl lui a fost bătut în repetate rânduri din cauza acestui refuz. Apoi nu a avut ce face şi a lucrat ani de zile la C.A.P. Ba chiar şi băieṭii, János şi fratele lui, întorşi în sat după absolvirea şcolii profesionale şi eliberarea din armată, au lucrat la cooperativă. Anii au trecut, iar cererile repetate ale familiei de a pleca în Ungaria la rude au rămas mereu fără răspuns. În 1983, sătui de „traiul fericit” din epoca Ceauşescu, János şi fratele său au făcut manifeste în care au scris „Jos cu Ceauşescu! Jos cu cizmarul! Jos cu asasinul!” şi pe care le-au răspândit în Miercurea Ciuc. Au fost arestaṭi şi închişi la penitenciarul Rahova, dar o graṭiere din 1984 le-a redat libertatea. János s-a întors la C.A.P. Micloşoara, apoi a lucrat la minele din Baraolt. Peste tot era urmărit şi pândit să nu mai facă „propagandă împotriva poporului român”; ba chiar „i s-a sugerat” să părăsească ṭara. Plecarea lui din Micloşoara de Covasna până în Phoenix de Arizona este o epopee pe care o povesteşte cu aerul firesc cu care se poate povesti despre trecerea unui pârâu de colo până dincolo…
„Atunci, în primăvară, în ‘88, […] ne-am dus în America.
Dar cum aţi plecat, cum de v-a venit ideea asta, cine v-a dat paşaport?
Domnul Budurca a dat ideea pentru că, după ce a scăpat fratele meu [din închisoare], după vreo două zile a venit la Miercurea Ciuc ca să caute şi el loc de muncă. […] La gară deja a fost prins, au ştiut că a venit de acasă. Când a ajuns la gară, aici, la Miercurea Ciuc, cu trenul, deja era aşteptat şi l-au dus iar la Securitate… […] A fost aşteptat la gară şi [pe urmă] au venit după mine la abator şi m-au dus şi pe mine şi atunci a spus Budurca: „Uitaţi, băieţi„, zice, „sunt sătul peste gât de voi!…„, aşa, aceste cuvinte a spus, „şi vă dau un sfat: mergeţi în excursie în Austria şi nu mai veniţi înapoi„. Şi a răspuns fratele: „Dar ne-am înţeles că nu mai facem lucruri ilegale, adică contra legii. Şi asta-i contra legii, să mergi în excursie şi să nu mai vii înapoi. Aşa ceva nu mai facem, nu. De ce vreţi să ne trimiteţi?„ „Păi„, zice, „uite, dacă nu vreţi să mergeţi aşa, mergeţi definitiv, dar vreau să scap de voi„. […]
Şi atunci ne-am hotărât, ne trimite să mergem la Bucureşti, la Ambasada austriacă. Ne-am dus acolo, dar acolo n-am putut să intrăm, fiind angajaţi [cetăṭeni] ai României, nu puteam să ajungem la consul. Ăia au zis că: „Nu e aicea şi nu, nu vă primeşte şi trebuie să plecaţi„ şi nu ştiu ce. Am plecat de-acolo, ne plimbam, stăteam pe gânduri în faţa Intercontinentalului, ce să facem, cum să facem. Şi atuncea a venit un coleg, fost coleg deţinut – acuma nu îmi vine în minte numele – şi dânsul avea, mi se pare, două facultăṭi şi era din Bucureşti. Şi ne-a observat el pe noi, necăjiţi, niciodată [până atunci veniṭi] la Bucureşti, numai la condamnare, a venit şi [zice]: „Ce căutaţi voi aicea?„ Şi am povestit: „Uite, cum…„ „Dă-le dracului de austrieci! Dă-le dracului, că nu puteţi să ajungeţi acolo, hai mergeţi la Ambasada americană, că acolo deja ştie de voi, ştie de toţi şi mergeţi acolo şi acolo vă aranjează!„
Ne-am dus acolo, la poartă, sigur că şi acolo prima dată, cu gardianul… „Vrem să intrăm„. „Ce treabă aveţi?„ „Păi, vrem să mergem în America„ – n-am spus că definitiv sau cum. Acolo a răsfoit un caiet mare poliţistul şi a văzut fratele [că] numele noastre erau trecute acolo şi [ăla] a luat telefonul, a vorbit cu cineva şi a spus că: „Nu poate să vă primească, cea care se ocupă de noi nu este aicea, veniţi altă dată„. Fratele a spus: „Păi cum?! Dar trebuie să fie totuşi cineva aicea, că e program, adică suntem în timpul programului. Dacă unul nu e aicea, e altcineva care înlocuieşte, trebuie să ne primească cineva!„ Şi [ăla] a spus: „Uite ce-i, măi băiete, repede la gară şi acasă dacă nu vrei să păţeşti!„ Şi cu asta ne-a dat înştiinţare că n-avem ce discuta, trebuie să plecăm de-acolo. Aşa, încet, am plecat de acolo, dar prietenul ăsta ne-a aşteptat şi a spus: „Uite care e situaţia… păi„, zice, „asta-i metoda lor. Staţi puţin că dau eu telefon„. A avut numărul de telefon al consulatului şi a vorbit cu o doamnă…
Doamna Kristenssen…
Kristenssen, da. A vorbit cu doamna şi doamna a spus că are [pe ea] o haină lungă, albă, şi în cât timp ajungem în faţa porţii? Şi am spus: „Dacă alergăm, un minut„. Şi a spus că ea iese prin poartă şi cum a trecut strada noi să facem în aşa fel [să venim], că pe partea respectivă nu va să umble civilii, numai pe trotuarul de vizavi. Când ajungem acolo să fugim repede, înaintea gardienilor ajungem noi acolo şi aranjează ea mai departe.
Aşa a şi fost. Am ajuns, au ajuns şi gardienii, dar deja doamna a spus că: „Lăsaţi…„, a spus româneşte, că ştia româneşte bine, „lăsaţi, că ăştia sunt clienţii mei„. Cu ocazia asta am intrat, într-adevăr dânsul a ştiut deja multe lucruri despre noi, avea… adică toată lista şi în scurt timp a anunţat să mergem să facem analize medicale şi tot-tot, în scurt timp. Şi aicea repede a făcut [în aşa fel încât] să primim paşapoarte fără să stăm la rând, fără nimic; am mers numai la Budurca şi a adus toate [actele] şi am semnat totul acolo. Pentru paşaport am plătit, că ne-a luat… adică am renunţat la cetăţenie, trebuia să plătesc şi să renunţ la cetăţenie, eram fără cetăţenie şi repede-repede am plecat în America.
Împreună cu familia?
Împreună cu fratele şi cu soţia, că atuncea el avea soţie şi avea şi un copil.
Şi unde aţi plecat în Statele Unite?
În Arizona, în statul Arizona, oraşul Phoenix.
De ce acolo şi nu în altă parte?
Asta ne-a surprins şi pe noi, că prima dată ne-am dus în Italia. De aici, cu trenul, ne-am dus în Italia. În Italia am stat şi acolo cineva cine se ocupa cu emigranţii din biroul emigranţilor a venit şi a detailat cum e acolo, puţin legile, comportarea [noastră] cum să fie, a povestit treburile astea. Încă n-am ştiut [unde ne ducem] şi nici n-am întrebat că în ce direcţie [să mergem]. Nici nu mi-a venit în minte, numai atuncea când a spus dacă avem vreo rugăminte eu am cerut, am cerut voie să spun, zic: „Am o rugăminte, o singură rugăminte: dacă se poate cumva să ajung în partea ţării unde cresc brazii„. A spus doamna că „Bine„ şi după o zi-două am fost anunţat, atuncea am primit înştiinţarea că mergem în Arizona. N-am ştiut precis clima Arizonei cum e, dar ne-am uitat pe hărţi şi atuncea am observat că numai la Crăciun dacă vedem brazi! Şi aşa a şi fost… adică n-a depins de noi.
Acolo aţi fost repartizaţi…
Repartizaţi… şi aşa îmi amintesc că Tolstoy Foundation a suportat cheltuielile de avion de la Italia până… adică de la Roma până acolo. […] Şi mai departe, cazarea o bucată de vreme, că aveam casă acolo, adică ne-a aşteptat [cineva] la gară, peste tot şi la aeroport şi ne-a îndrumat unde să mergem, ce să facem. Aveam o pungă de reclamă în mână cu care ştiau ei cine [suntem şi] ne aşteptau…
Aţi primit şi serviciu?
Da, da, am primit. Am lucrat, am stat doi ani de zile, adică până după revoluţie. Când s-a făcut… a fost revoluţia, în cel mai scurt timp am făcut actele ca să venim acasă.
Cum v-aţi descurcat, neştiind limba engleză?
Cum să vă spun?!… Cu semne; am avut şi puţin noroc că prima dată – adică şi fundaţia respectivă a căutat, e un birou care se ocupă cu căutarea locului de muncă – mi-au luat datele, ce meserie are fiecare, nu ştiu ce şi au căutat de lucru şi ei. Şi au găsit odată, cam după două săptămâni, trei săptămâni după ce am sosit acolo, [un loc de muncă] unde se fac paturile cu apă, […] dar neavând maşină nu ne-a angajat patronul sau proprietarul respectiv, a zis că cu autobuzul nu poţi să mergi la serviciu şi, neavând maşină personală, nu ne-au angajat.
Şi cu [puṭin] noroc… [Într-o zi] ne plimbam în apropierea casei, unde stăteam noi era o grădină mare unde erau multe case, aşa, ca la o staţiune şi într-o zi apare un buldozer care a dărâmat totul. Şi ne miram că ce case bune erau şi ce au în gânduri că dărâmă casele. Am intrat şi noi în grădina respectivă şi ne plimbam, că nu era nimeni acolo, când colo apare o maşină şi iese din maşină un om cu pipă în gură şi a început să vorbească engleză. Ne uităm încolo-încoace, cu fratele, şi nu vedem pe nimeni, numai noi. Am ştiut că cu noi vorbeşte, dar n-am înţeles. Ne-am dus la dânsul şi aveam dicţionar englez-maghiar şi noi mai ne uitam în dicţionar, dar nu puteam să pronunţăm, că nu se pronunţa aşa cum scrie – ştiţi dumneavoastră mai bine! – dar ungureşte, ce vrem să spunem la dânsul, am căutat cuvinte în ungureşte şi am arătat să citească dânsul ce vrem să spunem. Şi am dat înştiinţare lui că suntem din România, acum am venit, fără lucru şi căutăm de lucru. Şi a făcut înştiinţare prin semne că a doua zi, la ora 8 – şi a arătat o poartă, nu departe – să mergem acolo. A dat cartea lui de vizită, să ne prezentăm la ora 8 la poartă. Şi ne-am prezentat şi dânsul a venit cu un om care, născut în America, dar cu părinṭii plecaţi din Ungaria…[…], ştia puţin maghiară, nu mult, dar ne înţelegeam. Ăsta era subalternul lui. […]
Şi aţi avut acolo serviciu. De ce v-aţi întors în România după revoluţie? […]
M-am întors, că am crezut că o să fie cum am aş fi vrut, cum aş vrea să fie aici în România şi din păcate nu este chiar aşa.
Cum aţi vrea să fie aici, în România?
Mult mai bine şi oamenii fiind muncitori, muncitorii să fie mult mai apreciaṭi, care după părerea mea nu sunt. Sunt apreciaţi oamenii care iau de-aicea şi vând acolo şi cumpără de-acolo şi vând în partea cealaltă şi oamenii care fac ceva sau vor să facă sau lucrează cu mâna, ăia nu sunt plătiṭi şi nici apreciaṭi….”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 2002]
