Periprava
Pentru a mai descongestiona închisorile politice, comuniştii au înfiinṭat în 1950 coloniile de muncă. Formaṭiunea 0830 Periprava situată în Delta Dunării, pe grindul Letea, a devenit în 1959 lagăr de muncă pentru deṭinuṭii politici, fiind aduşi atunci aproape 2000 de oameni. Înfometaṭi, bătuṭi şi umiliṭi, au fost puşi să muncească la defrişarea stufului, la desṭelenirea pământului, la construcṭii. Iată câteva mărturii păstrate în Arhiva de istorie orală.
Ion Cristescu din Caransebeş fusese în război pe ambele fronturi, iar după 1944 se angajase la un oficiu poştal. Descoperit ca “duşman al poporului”, după cinci ani a fost dat afară, iar în 1959 arestat şi dus direct la Periprava.
“Aţi fost arestat, dus la Craiova, în dubă… Eraţi singur sau eraţi mai mulţi?
Mai mulţi, 80 de inşi, în jur de 80 de oameni. Şi ne-am pomenit traşi, vagonul tras aşa… Trecând prin Bucureşti atunci am aflat ce-i cu noi, că erau doi care aruncau apă pe vagon – că era o călduă insuportabilă – şi închişi acolo, n-aveam nici aer nu mai aveam să mai respirăm; unul din ăia zice: <Mă, ce-i aicea?> Dar unul zice: <Mă, ăştia sunt politicii, zice sunt legionari şi-i duce în Deltă!> Atunci am aflat, din ce discutau ăia, ceferiştii ăia. Şi zice: <Bă! Să turnăm cât mai multă apă pe vagon, săracii, că ăştia mor, nici n-ajung la Brăila!> Şi când au tras vagonul în port la Brăila, atunci am văzut… Am stat noi acolo, am terminat mâncarea, eram nemâncaţi, n-aveam apă… Am făcut retur, trecem înapoi prin Slobozia, Cernavodă, Medgidia, până sus, la Tulcea şi acolo – direcţia Periprava.[…]
Şi, în sfârşit, am ajuns acolo, la Periprava. La Periprava era toată Oltenia băgată acolo, numai olteni – era perioada aceea că nu puteau să facă colectivizarea – toţi preoţii, toţi învăţătorii, toţi oamenii cu carte din comune, plus oraşele Olteniei erau băgate acolo. Că s-a pus problema mai târziu decapitarea [!] culturală a satelor. Da! Acolo a fost distrus tot, toţi aceşti oameni care luminau satele acolo erau băgaţi. […]
[Mai întâi], la Grind, ne-au pus… [aveam] un cerc de-ăla alb pe spate, <contrarevoluţionari>, că aşa scria acolo, şi ni le-au dat jos pe alea şi ne-au dat haine vărgate. […] Lucram munci agricole din astea, cu ciomagul după noi. Ne-au chemat pe platou şi au ales acolo dintre noi 800 de oameni, 800 de cetăţeni mai tineri, mai asta… şi ne-au băgat în ăsta, într-un garaj din ăla. Şi a doua zi ne-au luat patul, <Ia patul tău şi umblă, ia patul, cazarmamentul, tot, tot…> şi am plecat la port. Ne-a aranjat un un bac din ăla unde intrau 400 de oameni şi am plecat la tăiat de stuf. […] Eu n-am fost decât o singură zi.
Trece unul cu stuful ăla, erau oamenii mici şi prăpădiţi, bătrâni – eu aveam 39 de ani, 40 de ani, eram în plenitudinea forţelor – trece unul cu un stuf de-ăla care avea patru metri lungime şi peste patru metri; mi-am luat ochelarii de pe nas şi am zis: <Nu mai pot să văd nimic, s-a terminat, nu mai merg>, am început să… ca olteanul, să-njur, să nu ştiu ce. Comandantul, sus acolo: <Ce ai mă, banditule?> Da, eram bandit, ăsta era termenul: <bandit> şi <bandit>. <Dom’le, pierdui ochelarii şi nu văd nimica!> […] <Şi tu ce meserie ai, mă?> <Am… multă meserie, domnule!> <Păi ce…> Zic: <Am condus sectorul economico-financiar al regiunii de cooperaţie pe toată Oltenia, Centrocoopul, domnule! Un fel de ministru de finanţe!> <A, bun! Dar ştii să faci, mă, cablurile pentru producţie?> <Asta e meseria mea, domnule!> <Vino sus!> Şi am stat sus acolo… […] şi am învăţat un sergent de-ăla major [meserie], nu mă mai băga la stuf. M-a trimis în colonie.
Şi câtă vreme aţi rămas în colonie?
Păi până în ’61. Numai acolo am fost. 16.000 [de oameni] erau acolo, 12.000 erau… […] Ca să vă dau un exemplu de munca fantastică, de Sisif, care se dădea în Insula Mare a Brăilei unde se ceartă golanii ăştia pe pământul ăla… noi pământul ăla [l-am] scos şi acolo e plin de oase, de osemintele oamenilor şi în special ale deţinuţilor politici! Pentru că ţineam, s-a ţinut şi cu pieptul la revărsarea Dunării… şi dormeam într-un saivan nenorocit, nu discutăm de mâncare. Mâncarea era sub orice critică… păi, dacă eu am plecat, în ’59 aveam 78 de kg şi m-am întors cu 59-60 de kg, vă puteţi închipui în doi ani de zile ce a putut să fie munca aia. O muncă fantastică! Au şi murit, n-au putut să reziste! Astea-s gulagurile româneşti care… nu se discută deloc de ele.”
[Interviu de Mariana Conovici, Craiova, 2003]
