Mărturii despre Carol I (1866-1914)
Proclamat domnitor în ziua de 10 mai 1866, Carol I a purtat acest titlu până în 10 mai 1881 când a devenit primul rege al României, până la moartea sa în 1914. 10 mai avea să rămână astfel sărbătoarea regalităţii. Iată o mărturie pitorească despre primul contact cu capitala sa, al nou-sositului prinṭ Carol, aşa cum îl descrie scriitorul şi diplomatul francez Paul Morand:
După căderea lui Cuza, când va trebui să găsească un prinţ străin ca să domnească asupra celor două Principate în sfârşit reunite într-unul singur, Brătianu îi va cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar împăratul, mereu chibzuit, îi va propune să ofere coroana unui prinţ german, Carol de Hohenzollern (…).
Lunga sa domnie ireproşabilă va crea România modernă, care creşte la umbra Triplei Alianţe (…).
Noul prinţ coborî pe Dunăre şi îşi făcu intrarea în capitala sa în 10 mai 1866; fu primit de primarul Dumitru Brătianu. După ce străbătu (…) Şoseaua Kiseleff într-o caleaşcă trasă de şase cai albi, parcurse vechiul Pod al Mogoşoaiei (care, după Plevna, va deveni Calea Victoriei), cale triumfală, împodobită cu doamne, cu covoare la ferestre şi cu drapele albastru, galben şi roşu.
Prinţul se opri în faţa vechii case a boierului Golescu, achiziţionată de stat şi care, după ce a fost şcoală militară, cazarmă şi spital, tocmai fusese amenajată ca reşedinţă princiară, fapt de care bucureştenii erau nu puţin mândri.
Carol I, scărpinându-şi nasul mare de vultur, întrebă, în mijlocul confuziei asistenţei: <Dar unde-i palatul?>. Ar fi putut să spună cu aceeaşi candoare: <Dar unde mi-e capitala?>
Despre Carol I vorbeşte şi Radu Budişteanu (n. 1902), om politic, ministru în anii ’40, într-un interviu realizat de istoricul Vlad Georgescu în 1984, la Radio Europa Liberă:
„Carol I era un om sec, pare-se, ṣi dur ṣi venea să impună ordine ṣi disciplină într-o ṭară niṭeluṣ cam prea individualistă în atitudinea ei ṣi aṣa cum îmi amintesc că zice Keyserling: <Românii au fosrte multe calităṭi, dar le lipseṣte corectitudinea>, zice el. <Sunt influenṭabili la mijloace chiar incorecte pentru interesul lor propriu ṣi este explicabil…”, spune tot filosoful estonian de origine.”
Mărturii despre Ferdinand I (1914-1927)
Regele Carol I a murit în septembrie 1914. Era grav bolnav de multă vreme, însă fără îndoială că ceea ce l-a ucis a fost refuzul României, în urma Consiliului de coroană din 3 august 1914, de a intra în război alături de Puterile Centrale. Pentru el, victoria germană era sigură, iar victoria rusească puţin de dorit. Fu nevoie de decesul bătrânului rege, de doi ani de lupte politice între intervenţionişti şi neutralişti şi de 18 luni de îndelungată pregătire diplomatică condusă cu mână de maestru de Ion Brătianu, pentru ca regatul, sub noul său suveran Ferdinand I, să declare război foştilor lui aliaţi. O făcu cu entuziasm, însă nu fără nelinişte, căci o tradiţie seculară îl învăţase să nu aibă încredere în Rusia.
[Paul Morand, Bucureşti, 1935]
Radu Budişteanu, om politic, ministru în anii ’40
„Aṭi perceput atunci, în ’27, moartea lui Ferdinand ṣi după aceea a lui Brătianu ca un schimb de generaṭie de oameni politici?
Fără îndoială! În special moartea regelui Ferdinand a fost profund resimṭită ṣi de pătura conducătoare ṣi de popor care îl iubea – ṣi este explicabil să-l fi iubit poporul! […]
Dinastia Hohenzollern – ṣi mai ales aṣa cum este descrisă regina Elisabeta – crescuseră în sărăcie ṣi ar fi putut <întinde ṣi ei mâna>, ceea ce n-au făcut-o, dând exemplu. Regele Ferdinand nu numai pentru aceasta era iubit. Era iubit întâi de toate pentru faptul că îndurase războiul, toate suferinṭele războiului ṣi el ṣi regina Maria ṣi Ionel Brătianu. Fiindcă eu cred ferm ṣi din ceea ce ṣtiu oarecum direct ṣi din ceea ce ṣtiu documentându-mă nu numai la cărṭi, dar la sursele vii pe care le reprezintă oamenii care au trăit împrejurările conducând politica ṭării, fie alături de el, fie chiar din grupări adverse, Ionel Brătianu este cel căruia îi datorăm România Mare, cât a durat – a durat puṭin, după părerea mea… […] România Mare, opera acestor oameni… regele Ferdinand a avut, după ştiinṭa mea, grave neplăceri cu oamenii politici. Aşa, de exemplu, chiar cu Ionel Brătianu care era totuşi favorit la Curte şi din cauza legăturii lui de rudenie, prin alianṭă, cu Barbu Ştirbei. […]
[Regele] e prezentat de memorialistul fost preşedinte de consiliu, ale cărui trei volume au apărut anul trecut la [editura lui] Dumitru Verlag drept un abulic – regele Ferdinand – nu ştia ce uniformă să pună, nu ştia la ce oră să plece, nu ştia ce maşină va trebui să îl ducă etc, etc. Să fi fost chiar aşa?!… Un <abulic> care a trecut prin împrejurările grave pe care el le-a susṭinut?! Eu aş zice mai repede că a fost un om delicat, dacă delicateṭea poate să se confunde cu abulia… e şi acesta un defect de a judeca, zic eu. Un om delicat alături de care se găsea o soṭie impetuoasă, mai puṭin delicată fără îndoială, care are şi ea meritele ei de necontestat, regina Maria.”
[Interviu de Vlad Georgescu, Radio Europa Liberă, 1984; copie în Arhiva de istorie orală]
