Consilierii
Planul sovieticilor de construire a imperiului socialist a folosit mijloace variate: manevre diplomatice; agenṭi cominternişti; Armata Roşie; intervenṭii directe în toate domeniile; control direct asupra administraṭiei, armatei, justiṭiei.
Consilierii trimişi de Moscova în ṭările în care instalase „democraṭiile populare” aveau sarcina de a supraveghea organizarea sistemului totalitar, întocmai după dispoziţiile lui Stalin. Ei erau plantaṭi în administraṭie şi în toate domeniile de activitate, „la cererea guvernelor locale”. În 1949 Gheorghiu Dej a solicitat şi el „ṭării frăṭeşti” trimiterea unor „specialişti” din Ministerul Securităṭii URSS. Au venit, dar nu numai ei. Iată câteva mărturii din Arhiva de istorie orală despre prezenṭa şi rolul consilierilor sovietici în instituṭii de învăṭământ superior şi instituṭii de cultură: la Opera Română, la Institutul de Arte Plastice, la Radiodifuziune.
George Teodorescu – absolvent de Drept (1941), diplomat, angajat şi apoi imediat demis din Ministerul Afacerilor Externe (1947); absolvent al Conservatorului de Muzică şi Teatru, secţia de regie scenică (1951); regizor la Opera Română (anii ’50-’60) şi Teatrul Evreiesc de Stat.
„[În anii ’50] lipsa de informaţii era aşa de teribilă, încât se încrucişau fel de fel de păreri, fel de fel de idei, fel de fel de… este adevărat însă că o anume luciditate a câtorva persoane cu care aveam relaţii de prietenie ne conducea spre această direcţie nefastă în care aveam să trăim ani şi ani… Fiindcă trebuie să ştiţi că în momentul în care au venit consilierii sovietici la Operă şi au început să ne dirijeze activitatea, deja trecuseră doi-trei ani [de activitate]. Au fost momente foarte grele! Vă dau un singur exemplu: ca să pun în scenă prima oară Bărbierul din Sevilla am stricat şapte machete, pentru că consilierul sovietic îmi cerea să le fac, toate aceste machete, foarte realiste, foarte… <viaţă, viaţă adevărată!>, adică o copie a naturii; orice fel de <zbor>, orice fel de imaginaţie era absolut interzisă! Luptele au fost teribile în cadrul instituţiilor, pe toate planurile!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
Ion Sălişteanu – pictor, absolvent al Institutului de Arte „Nicolae Grigorescu” (1955), membru al Uniunii Artiştilor Plastici din anii ’50.
„Citind biografia dumneavoastră am întâlnit un personaj despre care mărturisesc că nu m-aş fi aşteptat să-l găsesc şi în mediile artistice: consilierul sovietic Kovalenko! Era la şcoală sau la Uniune?
Nu, nu era la Uniune, era la şcoală…
Ce făcea el acolo? Apărea în faţa studenţilor?
Nu, el nu avea dialog cu studenţii, el venea cu escortă. […] Era rotofei, cu nasul uşor în vânt, mongoloid din punct de vedere fizionomic, dar, ciudat, cu o vocaţie şi chiar cu o plăcere a… dictatului şi a speriatului! Profesorii vorbeau în şoaptă, exista o timorare.
Mai târziu el a fost foarte prost răsplătit de pe unde venea, pentru că a făcut scenografie de proastă calitate şi a murit pe undeva prin Siberia, năpăstuit de serviciile pe care nu le făcuse probabil cum trebuie. Venea însoţit de o doamnă corpolentă şi blondă, o translatoare cu accent rusesc şi avea un tip de impertinenţă în a da exemple negative şi pozitive, sentenţios în tot ce afirma… Era un moment greu al şcolii, pentru că, iată, Ştefan Szönyi care era directorul de studii, era foarte jenat de sistemul acesta. În alte domenii, probabil, unde lucrurile se rezolvau într-o mică echipă, într-un mic consiliu de câţiva oameni, se hotăra foarte simplu… hotărârea era luată, directiva trasată. Dar în lumea noastră, unde trebuia discutat cu fiecare în parte şi cu împricinatul şi cu studentul, nu a avut nici un fel de succes. Dar, sentimentul de ceva sufocant, de corp străin, aveam în perioada aia!
Cam cât a stat la şcoală?
Nu mult, vreo doi ani. Asta se întâmpla din ‘52, până spre ’54. De fapt, Stalin murise în ‘53… el n-a rămas mai mult decât ’54. A fost o perioadă foarte specială, neplăcută… Uite, acum, pentru că m-aţi întrebat, îmi dădeam seama ce apăsătoare era şi ce grea era rezolvarea unui atelier întreg cu cei care sunt prinşi în plasa isme-lor acestora… Eu nu eram probabil foarte talentat, pentru că eu nu eram repetent, eram numai corigent. Se considera că fac o pictură impresionistă, fiind foarte blamabil aşa ceva!”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
Henri Dona – jurnalist de presă scrisă (1945) şi radio (1952), redactor şef la Redacṭia Emisiunilor de Politică Internă.
„Când aţi venit dumneavostră în Radio, consilieri sovietici aţi mai găsit?
Da, era un consilier sovietic, dar care nu se băga prea mult în chestiile [profesionale]… Oficial mai rămăsese unul pe chestii tehnice, mai lua parte la unele şedinţe, îşi mai <dădea cu presupusul> în diferite chestiuni, dar nu insista. După moartea lui Stalin el a plecat. Oficial, locul lui era de consilier pe probleme tehnice, era pe lângă Direcţia Tehnică unde lucrau inginerul Reinheimer, inginerul Galbură, mă rog, cu ei avea probleme… Aşa, ca să fie direct, nu. Mă rog, mai venea sub o formă oarecare corespondentul TASS-ului. Ăştia au fost… Presiunea lor era foarte mare; eu ţin minte când eram la România Liberă se băgau direct în ziar, convocau acolo [redactorii] şi trăgeau analize fioroase! Dar la Radio eu n-am apucat decât acest consilier tehnic care la unele şedinţe mai spunea şi el una-alta care depăşea domeniul tehnic, dar nu era pur şi simplu o chestie [gravă]!…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1996]
Mircea Nicolaescu – profesor universitar, diplomat, rector la A.S.E. (1958-1961).
„Încă din 1954-55 a început retragerea consilierilor sovietici din instututele de învăţământ superior, în special de la catedrele de ştiinţe sociale, de la catedrele specifice economiei planificate, ca şi din institutele de cercetări. Şi bineînţeles şi a specialiştilor din Ministerul Apărării Naţionale. Cu alte cuvinte, nu a fost un moment care a apărut din nimic şi nu a fost nici singular şi nici nu se putea să nu fie sesizat de Moscova, pentru că, încetul cu încetul, iată totuşi s-a uşurat structura aceasta şi a fost în bună măsură îndepărtată, subţiată structura aceasta de dominaţie directă, instituţională sau educaţională sau cum vrem noi să spunem, inclusiv prin consilierii de pe la C.S.P. [Comitetul de Stat al Planificării], de pe la diverse ministere, la fel în legătură cu desfiinţarea întreprinderilor sovrom. […] Iar până la sfârşit, ceea ce s-a întâmplat în relaţiile româno-sovietice a fost o <revoluţie naţională> în sistemul comunist şi care a pus la grea încercare însăşi imaginea sistemului de dominaţie sovietic, iată, într-o ţară care i-a fost oferită pe tavă 90% – prin procentajul faimos semnat de Churchill la Moscova şi mai apoi confirmat la Ialta – dominaţiei sovietice, lucru care trebuie avut în vedere.”
[Interviu de Emilian Blânda, 1996]
