Miercuri, 2 august, se împlinesc 126 de ani de la naşterea compozitorului, pianistului şi dirijorului Mihail Jora, membru titular al Academiei Române, profesor și rector al Academiei Regale de Muzică din București şi primul director muzical al Radiodifuziunii Române. Mihail Jora a fost, alături de George Enescu, personalitatea care a dominat viaţa muzicală românească a primei jumătăţi a secolului 20, fiind înzestrat cu o inteligenţă artistică remarcabilă, şi muzicianul care a creat liedul şi baletul românesc. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Compozitorilor Români, a fost prieten apropiat al lui George Enescu şi profesor al lui Dinu Lipatti, iar în urma sa a rămas o operă muzicală de excepţie, recunoscută ca atare şi premiată atât în ţară cât şi peste hotare.
Dar Mihail Jora nu a impresionat doar în profesie ci şi prin trăsături personale unice, fiind de-a lungul întregii sale existenţe un adevărat reper moral, manifestându-se prin gesturi tranşante, prin intransigenţă şi francheţe, fiind pus de multe ori în situaţia de a intra în opoziţie cu regimurile politice totalitare, din cauza dorinţei acestora de a „direcţiona” până şi creaţia artistică a acelor vremuri.
Mihail Jora s-a născut la 2 august 1891 la Roman, judeţul Neamţ, într-o familie de origine armeană.
Între anii 1909 – 1911 a studiat la Conservatorul din Iaşi, unde a urmat teoria şi solfegiul cu Sofia Teodoreanu şi, în paralel, la Facultatea de Drept din Iaşi – devenind licenţiat în drept, apoi, în perioada 1912-1914, a frecventat cursurile Conservatorului din Leipzig, unde i-a avut profesori, la armonie pe Stephan Krehl, la compoziţie pe Max Reger şi la pian pe Robert Techmuller.
Nu puţine au fost vocile care au afirmat că studiile lui Jora de la Leipzig favorizau mai degrabă îndepartarea lui de idealul muzicii naţionale decât apropierea de bogatele izvoare ale melodicităţii populare, însă patriotismul lui Mihail Jora, ataşamentul său faţă de tradiţia naţională aveau să se dovedească mai puternice decât influenţa instruirii profesionale dobândite la Liepzig.
În anul 1914, compune prima sa lucrare, opus 1, pentru voce şi pian, pe text german, o compoziţie care purta influenţa acestei şcoli, însă, ulterior, muzica sa avea să se îndrepte către valorile tradiţionale româneşti.
În următorul an, Jora compune opus 2, care face saltul de la cadrul oarecum intim al muzicii vocale de cameră, la forme mai ample, iar în Suita pentru orchestră (în re minor) – 1915, o lucrare care i-a adus lui Jora premiul Enescu, conotaţiile populare devin deja evidente, pentru ca în Mica suită pentru vioară şi pian, opus 3 – 1917, să devină sesizabile schimbări consistente în structura melodiei, cu trăsături naţionale mai pronunţate.
După izbucnirea Primului Război Mondial, Mihail Jora îşi întrerupe studiile, pentru a lupta pe front, apoi, între anii 1919-1920 şi-a încheiat studile la Paris, unde a învăţat cu compozitorul Florent Schmitt.
După revenirea în ţară, Mihail Jora desfăşoară o bogată activitate ca pianist, dirijor de orchesctră şi critic muzical, iar la 2 noiembrie 1920, înfiinţează, alături de compozitorii A. Alessandrescu, M. Andricu, C. Brăiloiu, N. Caravia, Al. Castaldi, G. Enacovici, D. Cuclin, V Gheorghiu, D. G. Kiriac, F. Lazăr, C. C. Nottara şi I. N. Otescu, Societatea Compozitorilor Români, fiind unul dintre vicepreşedinţii acestui for până la transformarea lui, în 1949, în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.
Tot în 1920, Jora compune poemul simfonic Povestea indică, opus 4, după poezia cu acelaşi nume, de Mihai Eminescu, pentru solo de tenor şi orchestră, o lucrare care subliniază preferinţa sa pentru muzica legată de text sau de o acţiune dramatică, care avea să se manifeste pe parcursul întregii sale cariere componistice, mai ales în lieduri, dar şi în balete.
În 1924, într-o nouă lucrare simfonică intitulată Privelişti moldoveneşti, opus 5, se poate spune că Jora surprinde, în întreaga splendoare, frumuseţea plaiurilor natale, iar umorul şi caricaturalul sunt specifice într-o masură şi mai accentuată unora dintre piesele pentru pian care alcătuiesc ciclul Joujoux pour ma dame (mai ales Ma dame veut entendre du Strawinski), opus 7, din anul 1925, piesei Marche Juif pentru orchestră, opus 9, şi primelor două balete ale sale: La piaţă şi Demoazela Măriuţa.
Compozitorului îi era adresată atunci întrebarea „ce vrea să zică balet românesc?„, iar acesta răspunde: „O artă coregrafică făurită de dansatori români, pe muzică scrisă de compozitori români, pe subiecte din viaţa românească, pe mişcări şi ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare româneşti„.
Pe lângă cele două, Jora a mai scris muzică de balet – Curtea veche, Când strugurii se coc şi Întoarcerea din adâncuri -, în care Jora şi-a relevat capacitatea deplină a fanteziei ritmice.
În 30 noiembrie 1928, la numai o lună de la inaugurarea postului naţional de radio din România (1 noiembrie 1928), Mihail Jora a înfiinţat şi dirijat prima stagiune radio-live pentru concerte simfonice din ţara noastră, cu un program exclusiv Mozart şi Haydn.
A fost, începând cu anul 1929, profesor de compoziție și contrapunct la Conservatorul din București, îndrumând câteva generații de muzicieni printre care se numără compozitorii Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Pascal Bentoiu, Dan Constantinescu, Octavian Nemescu și mulți alții.
În 1931 dă viaţă ciclului de piese de pian pentru copii – Poze şi Pozne – precum şi lucrării instrumentale Şase cântece şi o rumba, iar între anii 1931 şi 1945 a fost consilier artistic al Filarmonicii şi al Operei Române.
Creaţia sa bogată cuprinde şi lieduri, un gen muzical inspirat din creaţia poetică românescă a lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Mihai Eminescu şi alţii, dintre toate distingându-se însă liedul Cinci cântece, opus 11, pe versuri de Octavian Goga.
Însă spre deosebire de primele lieduri create de Schubert sau Schumann, cu o melodie vocal-cantabilă, Jora imaginează un anume tip de lied – considerat cel mai specific din întreaga creaţie de gen -, o cântare declamantă izvorâtă din cântece lirice şi balade populare, în care rolul pianului devine din ce în ce mai important.
Muzicologul Pascal Bentoiu spunea despre acest tip de lied că Mihail Jora porneşte de la un motiv sau frază melodică, pentru ca, apoi „să se simtă cum armonia devine de fapt preponderentă şi cum tinde să depăşească în importanţă linia melodică”, aceasta fiind, în mod frecvent, generată de succesiunea de acorduri încredinţate pianului”.
Baletele şi liedurile reprezintă partea cea mai pesonală şi originală a creaţiei lui Mihail Jora, însă opera sa în ansamblu, împreună cu lucrările instrumentale constituie o contribuţie de excepţie la dezvoltarea patrimoniului artistic naţional.
În anul 1937, Jora compune prima sa lucrare instrumentală, Simfonia, cea mai amplă lucrare a sa realizată pentru orchestră, iar în anul 1941, compune Sonata pentru pian, opus 21, în care, ca şi în Variaţiunile pentru pian pe o temă de Schumann, opus 22, realizată doi ani mai târziu, aduce un omagiu compozitorului său preferat.
Au urmat anii comunismului, care au arătat tenacitatea personalităţii lui Jora, mai cu seamă în lupta sa cu autorităţile vremii, care încercau să lichideze libertatea de exprimare artistică.
Poate cel mai indrăzneţ gest din cariera sa s-a petrecut în chiar ultima zi a anului 1947, atunci când, cu prilejul depunerii jurământului de loialitate al corpului profesoral al Academiei de Muzică din Bucureşti faţă de nou proclamata Republică Populară Română, Jora a cerut să se păstreze un moment de reculegere în memoria Regelui Mihai I, care abdicase cu o zi înainte. La scurtă vreme Jora devine ţinta unor atacuri publice prin intermediul presei din acea vreme, acesta fiind şi momentul în care, conform descoperirilor recente din arhivele CNSAS, compozitorul intră sub atenta supraveghere a Securităţii.
La 10 februarie 1948 apărea Rezoluţia C. C. al P.C. al U.R.S.S, care impunea noi directive în problemele muzicii, care, nu-i aşa, trebuiau transpuse şi de autorităţuile române. Jora s-a împotrivit cu fermitate presiunilor exercitate de autorităţi pentru a face din muzică un alt instrument de propagandă comunistă, semnificativ în acest sens fiind discursul său de la întrunirea comitetului Societăţii Compozitorilor din 15 mai 1948: „Nu se poate impune compozitorului să nu scrie ceea ce simte, ci ceva ce simt alţii, artistul fiind om liber, care are sufletul lui, ce-i aparţine”.
Jora a luat poziţii ferme şi faţă de marginalizarea pe motive politice a unor mari personalităţi muzicale precum Constantin Silvestri, Theodor Rogalski, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ion Nonna Otescu, unii dintre aceştia fiind ameninţaţi chiar cu excluderea din Societatea Compozitorilor.
Trebuie spus că George Enescu, care plecase din ţară în 1946, a continuat să fie preşedintele Societăţii Compozitorilor până în anul 1949, când nu a mai fost înscris în nou-creata Uniune a Compozitorilor din R.P.R., iar un merit major în acestă menţinere a lui Enescu la conducerea compozitorilor a avut-o chiar Jora, care a demonstrat o abilitate remarcabilă în medierea relaţiei autorităţilor cu Enescu.
Să amintim şi faptul că Mihail Jora descindea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, şi în plus se căsătorise cu Elena Gafencu, sora fostului ministru de externe Grigore Gafencu (1938-1939), care se stabilise în străinătate, astfel că au fost găsite circumstanţe pentru a fi transormat în persona non grata, iar în 1947 a fost condamnat în contumacie, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.
În cele din urmă opiniile sale împotriva autorităţilor precum şi originea sa „nesănătoasă”, i-au adus lui Jora atât excluderea din noua Uniune a Compozitorilor R.P.R. (acelaşi tratament fiind aplicat şi lui Enescu, Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan sau Tiberiu Brediceanu) cât şi destituirea din postul de profesor al Academiei de Muzică.
Tot în anul 1949, compune singura sa lucrare cu caracter concertant, Burlesca pentru pian şi orchestră, opus 27 – care a fost prezentată comisiei „de triere” a uniunii şi a fost respinsă şi trecută pe lista „exemplelor de decadentism” – , iar în anul 1951 concepe Sonata pentru violă şi pian, opus 32, o lucrare instrumentală aflată între genul orchestral şi de cameră.
Şi de parcă nu era de ajuns, după ce este izolat, înlăturat din toate instituţiile în care profesa, după ce că era urmărit de securitate, corespondenţa îi era interceptată, iar convorbirile telefonice ascultate, în anul 1952, soţia sa, Elena Jora a fost arestată în şi condamnată la patru ani de închisoare, doar pentru vina de fi sora lui Grigore Gafencu. A fost momentul care a declanşat pentru marele compozitor o suferinţă cumplită, iar lumea lui Jora se restrânsese la reuniunile pe care le organiza cu vechi prieteni şi discipoli, intelectuali de marcă aflaţi, la rândul lor, sub atenta supraveghere a securităţii.
Chiar şi în aceste condiţii, Jora nu renunţă la atitudinea sa tranşantă, cu toate că în anul 1953 autorităţile îi permit revenirea ca profesor la Conservator, iar mai apoi este reprimit şi în Uniunea Compozitorilor. Atitudinea „curtenitoare” a autorităţilor la adresa sa a continuat: tot în anul 1953, Jora obţine Premiul de Stat pentru baletul Când strugurii se coc şi Sonata pentru vioară şi pian, iar doi ani mai târziu, pe 2 iulie, devine membru titular al Academiei Române.
A trecut la cele veşnice la 10 mai 1971, lăsând drept moştenire o operă artistică impresionantă.
Se poate spune că Mihail Jora a fost muzicianul care a lărgit în permanenţă întinderea stilistică a creaţiei sale, aducând în muzica românească cele mai noi elemente apărute la alţi creatori de diferite genuri. Acest mod de a crea a încurajat şi alţi tineri compozitori, mai ales pe discipolii săi personali, să nu rămână consecvenţi unor modele clasice ale muzicii, ci să identifice mijloace de exprimare originale care să transpună în modul cel mai potrivit manifestarea sensibilităţii lor artistice.
Şi poate cel mai elocvent în aprecierea personalităţii lui Jora a fost compozitorul Ion Dumitrescu, executorul său testamentar, preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi: „Mihail Jora a fost un om cu o atitudine morală şi cetăţenească exemplară, model de cinste, corectitudine, generozitate, vrednicie şi totală abnegaţie pentru înflorirea culturii româneşti„.
Din păcate, ultima dorinţa testamentară a lui Jora, de a se constitui, cu mobilierul, tablourile, obiectele şi biblioteca familiei Jora, în imobilul din Str. Silvestru nr. 16, unde a locuit timp de mai bine de 40 de ani, Casa memorială Mihail şi Elena Jora, nu a putut fi îndeplinită.
Începând cu anul 1991, în onoarea sa, Uniunea Criticilor, Redactorilor şi Realizatorilor Muzicali din România, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi Societatea Muzicală organizează anual Concursul Naţional de Critică şi Interpretare Muzicală Mihail Jora – în 2017 ediţia a XXVIV-a a a avut loc în perioada 11-25 martie, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.
Radiodifuziunea Română a acordat studioului său de concerte – cea mai mare sală de concerte simfonice și corale din România -, numele marelui compozitor şi dirijor. Studioul de concerte „Mihail Jora” al Radiodifuziunii – construit în 1959 şi inaugurat în anul 1961, este, de asemenea, singura sală de concerte din România care oferă posibilitatea de a realiza înregistrări în direct la calitate digitală.
Trebuie spus că în anii de început ai Societății Române de Radiodifuziune, muzica clasică a însemnat o componentă prioritară în programele sale, iar acest merit îi revine lui Mihail Jora, care a gândit totul, realizând ceva mai mult decât ceea ce se numește astăzi Stagiunea Muzicală Radio. Tocmai de aceea, fără Mihail Jora, istoria muzicii clasice la Radio, cel mai probabil, ar fi arătat cu totul altfel.
Răzvan Moceanu
