La 15 august 2017, se împlinesc 303 de ani de la moartea, la Constantinopol, a Voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, visternicul Ianache Văcărescu, una din cele mai mari tragedii pe care le-a înregistrat zbuciumata istorie a neamului românesc.
Tocmai pentru a cinsti memoria Brâncovenilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept An omagial euharistic şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română, iar Calendarul ortodox marchează sărbătoarea Sfinţilor martiri Brâncoveni (declaraţi sfinţi pe 20 iunie 1992, de către Biserica Ortodoxă Română), fiind prăznuiţi pe 16 august pentru a nu coincide cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.
Constantin Brâncoveanu s-a născut în 15 august 1654, la Brâncoveni, acum în județul Olt, fiind fiul postelnicului Papa Brâncoveanu și al Stancăi, nepot după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai influenți boieri din familia Cantacuzino, care avea să ajungă pe tronul Țării Românești între 1678 și 1688. Constantin a mai avut doi fraţi, Matei şi Barbu.
În 1655, tatăl lui este ucis în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban, în timp ce Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un alt copil.
Ca urmare, el este cresut de mama sa, un rol important în educaţia sa avându-l şi stolnicul Constantin Cantacuzino, iubitor al literaturii și artei, care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, Brâncoveanu învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.
Intrând în ierarhia boierească, Brâncoveanu a fost trimis, în 1674, de domnul Gheorghe Duca la Brașov, ca să îi convingă pe boierii refugiați acolo să se întoarcă în țară.
Tot în 1674, s-a căsătorit cu Marica, fiica lui Neagoe din Popești, la rândul său fiul fostului domn Antonie din Popești. Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.
În 1676, domnul Ţării Româneşti a participat cu o oaste, înoţită de Brâncoveanu, la asediul Cehrinului.
În septembrie, la întoarcerea din luptă află că unchiul său Șerban Cantacuzino fugise la Adrianopol de Gheorghe Duca, apoi Șerban a obținut, la Constantinopol, mazilirea domnului și numirea proprie, în 1678, pe tronul Țării Românești.
Ca urmare, unchiul său îl numeşte în ianuarie 1679 în dregătoriile de agă, ispravnic al scaunului București și mare postelnic.
În anul 1681 poartă discuții, la Constantinopol, în numele unchiului său, cu Ladislau Csàki și Cristofor Pasko, dușmanii domnului transilvănean Mihai Apafi, cei doi asumându-și prin semnătură ca după răsturnarea lui Apafi să restabilească în Transilvania legea românească, religia ortodoxă și să îl repună în funcție pe mitropolitul Sava Brancovici.
După extinderea de până în anul 1683, Imperiul Otoman, sub suveranitatea căruia era Țara Românească, pierde rând pe rând, Ungaria și Transilvania, dar situația Țării Românești nu permitea înlăturarea vasalității turcești.
Pe 9 martie 1688, domnul Șerban Cantacuzino, alături de stolnicul Constantin, Mihai Cantacuzino și ginerele Constantin Brâncoveanu, depuneau jurământul de credință față de austrieci, în fața solilor imperiali.
Pe 29 octombrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit, iar Constantin Brâncoveanu devine domn al Ţării Româneşti.
După preluarea domniei, Brâncoveanu trimite soli la Viena, pe 10 decembrie 1688, iar pe 30 ianuarie 1689 aceştia ajung la următorul acord: Țara Românească renunța la toate legăturile cu Poarta și reînnoda atârnarea față de Ungaria, condusă de împăratul Austriei.
Se pare că solii au depăşit mandatul vrebal dat de domnitor astfel că Brâncoveanu în pedepseşte pe unul dintre aceştia, boierul Șerban Vlădescu, fapt care i-a iritat pe imperiali, care aveau nevoie de resursele Țării Românești pentru a-și întreține trupele din regiune.
Aceştia decid să uzeze de forţă, şi ducele de Baden invadează Țara Românească dinspre Cerneți, la începutul lui noiembrie 1689, acțiune coordonată cu invazia generalului Heissler dinspre nord, prin pasul Bran.
Brâncoveanu plăteşte tribut conform acordului din ianuarie 1688, fiind nevoit să accepte iernarea în țară a 12 regimente și să predea armatei austriece 1500 de cai.
În paralel, domnul solicită ajutorul tătarilor și turcilor, o incursiune a tătarilor fiind preferabilă jafului neîntrerupt de săptămâni al cătanelor.
În ianuarie 1690 tătarii au intrat în țară, iar Heissler se retrăgea peste graniță.
Brâncoveanu porneşte o ofensivă pentru a elimina oastea imperială, astfel că ajutat de turci și de curuții comandați de pretendentul la tronul Transilvaniei, Emeric Tököli, duc Bătălia de la Zărneşti, generalul Heissler fiind luat prizonier, iar Tököli fiind încoronat principe al Transilvaniei.
A fost momentul în care relaţiile lui Brâncoveanu cu Înalta Poartă aveau să se refacă.
În iunie 1693, turcii și tătarii aveau să invadeze Ardealul prin Muntenia, iar Brâncoveanu a mers la vizirul Rusciuc.
În 1695, sultanul Mustafa al II-lea a pornit într-o expediție în Ungaria, a cucerit Lipova, iar lui Brâncoveanu i-a revenit sarcina de a apăra Dunărea la Cerneți, misiune realizată cu succes.
După tratativele încheiate cu Tratatul de la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, s-a restabilit un echilibru în Peninsula Balcanică între austrieci și otomani.
În 1702, după ce l-a primit cu mare fast pe ambasadorul britanic la Constantinopol William Paget, aflându-se la Mânăstirea Brâncoveni, domnul Țării Românești a fost informat despre schimbarea marelui vizir cu Mustafa Pașa Taltaban, cunoscut pentru cruzimea și lăcomia sa. Acesta a primit un consistent plocon de numire în funcție, însă în scurt timp a fost omorât și înlocuit cu Rami Efendi.
În anul 1703, Constantin Brâncoveanu află că o grupare din care făcea parte și Alexandru Mavrocordat, complota împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi de bani a agravat situația.
În luna mai 1703, Brâncoveanu merge la Adrianopol alături de stolnicul Cantacuzino, toți boierii mari, mitropolitul țării, medicul Iacob Pylarino, în total 1500 de persoane. Ajuns în Adrianopol, a fost primit de vizir, care l-a anunțat că Imperiul Otoman crește haraciul de la 280 de pungi la 520, decizie care a trebuit acceptată.
Însă, deşi prevăzător până peste limită, Brâncoveanu nu a putut anticipa comportamentul boierilor săi.
Astfel, spătarul Toma Cantacuzino, rudă cu Brâncoveanu, decide să acţioneze după bunul plac, în ciuda dispoziţiilor lui Brâncoveanu, trece cu o parte din oastea călare la ruşi, în încercarea de a-i ajuta să cucerească Brăila, ruşii câştigă bătălia, însă apoi cad la pace cu turcii.
Această acţiune a lui Toma Cantacuzino, precum şi uneltirile de la Înalta Poartă ale stolnicului Constantin Cantacuzino, care îl dorea la conducerea Ţării Româneşti pe fiul său, Ştefan, averea lui Brâncoveanu, cât şi cei patru descendenţi ai săi pe linie masculină, au făcut ca turcii să îl bănuiască pe Brâncoveanu de trădare şi a dus în cele din urmă la moartea domnitorului şi a celor patru copii ai săi.
În 23 martie 1714, fără a bănui nimic, Brâncoveanu îl primeşte la Bucureşti pe trimisul sultanului, capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi. Primit în divan, acesta îi pune pe umăr domnitorului român năframa de mătase neagră, semn al mazilirii, iar în contextul ameninţării cu năvălirea tătarilor, nici unul dintre boierii prezenţi nu s-a opus în niciun fel. Pe tron a fost urcat nimeni altul decât Ştefan Cantacuzino.
Brâncoveanu alături de cei patru fii ai săi şi de Ienache Văcărescu, aveau să fi duşi la Constantinopol (Istanbul) şi încareceraţi la închisoarea Yedikule.
Aflat sub o teroare cumplită, Brâncoveanu îşi declară averea, inclusiv moşiile şi depozitele de bani din străinătate, întreaga avere, în afara proprietăţilor din Transilvania, fiind confiscată. Mai mult, vizirul Gin Ali Paşa hotărăşte pedeapsa capitală pentru Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi pentru clucerul Ienache Văcărescu, sfetnicul de încredere al fostului domn. În mod ironic, execuţia a fost hotărâtă pentru 15 august 1714, exact data în care Brâncoveanu împlinea vârsta de 60 de ani.
În acea zi, a fost decapitat mai întâi capul clucerului, apoi Brâncoveanu a fost obligat să asiste la decapitarea, rând pe rând, a copiilor săi, el fiind condus ultimul către eşafod.
Gheorghe Şincai relata despre acel moment „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut ! Să nu ne pierdem însă sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei ! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare.”
Pe plan intern, Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de la Karlowitz o perioadă marcată de având economic. Din punct de vedere fiscal, a avut de suferit în special populația rurală, ca urmare a cererilor Imperiului Otoman și mai târziu ale Imperiului Habsburgic. O mare parte a locuitorilor din satele aservite și-au pierdut pământul, reușind însă să-și păstreze libertatea.
Brâncoveanu a dus însă o politică externă șovăitoare, după cum scria Nicolae Iorga în 1914, „osândit să nu facă politica armelor, el a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.
După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării.
În 1720, văduva Marica l-a adus în țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a domnului. Lespedea nu a fost inscripționată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă văduva domnului a inscripționat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripție redescoperită în 1914.
În acelaşi an, pe 15 august, la împlinirea a două secole de la moartea martirică, Mitopolitul Primat dr. Conon Aramescu a săvârşit primul parastas oficial la mormântul Voievodului.
Osemintele lui Brâncoveanu au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, prima dată în anul 1932, fiind identificate cu prilejul unei cercetări arheologice desfășurate la biserică, în coordonarea lui Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice.
Pe 21 mai 1934, atunci când sicriul cu osemintele sale a fost depus în Catedrala Patriarhală, a avut loc a doua pomenire oficială, iar patriarhul de atunci, Miron Cristea, a săvârşit un parastas în prezenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a Familiei Regale. Apoi sicriul a fost reînhumat.
În anul 1985 au avut loc lucrări de consolidare ale mormântului, conduse de arheologul Panait I. Panait, osemintele domnitorului fiind din nou dezgropate.
La 29 octombrie 1988, la împlinirea a trei secole de la urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, a avut loc a treia comemorare oficială, printr-o slujbă de pomenire oficiată de ierarhi şi preoţi în frunte cu Patriarhul Teoctist.
Pe 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 august, la o zi după praznicul Adormirii Maicii Domnului.
În 15 şi 16 august 1992 au avut loc la Bucureşti şi Hurezi-Vâlcea ceremoniile proclamării canonizărilor Sfinţilor Martiri Brâncoveni, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, în frunte cu Patriarhul Teoctist, şi a mii de credincioşi, în semn de respect şi recunoştinţă pentru singurul Domnitor Român care a preferat moartea martirică, renunţării la credinţă.
La 29 octombrie 2013, premierul Victor Ponta, aflat în vizită oficială în Turcia, a dezvelit, la Muzeul Yedikule, o plachetă comemorativă dedicată domnitorului Constantin Brâncoveanu și celor patru fii ai săi, în cadrul unei ceremonii oficiate alături de viceguvernatorul Istanbulului. Pe placheta dedicată memoriei lui Brâncoveanu este inscripiționat în română, turcă și engleză următorul text, agreat între cele două ministere ale afacerilor exteerne: „În memoria Domnitorului Constantin Brâncoveanu și a celor patru feciori ai săi, care au fost întemnițați în închisoarea Yedikule la începutul secolului al 18-lea departe de scumpa lor patrie și întru statornica amintire a istoriei comune a popoarelor român și turc”.
În perioada 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă din nou, fiind identificate trei sicrie: într-unul din ele erau rămășițele lui Constantin Brâncoveanu, un craniu cu urme corespunzând descrierii morții și celelalte oase dispuse sub formă de curce, în alt sicriu erau oasele soției, iar în altul cele ale unora dintre urmașii săi.
Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din Constantinopole, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămășițele domnului într-o raclă de argint, o porțiune mică rămânând acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum vorbim de sfintele moaște ale domnitorului Constantin Brâncoveanu, care vor rămâne în biserică.
Pe 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, a avut loc prima procesiune cu moaștele de la Catedrala Patriarhală din București până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, la eveniment participând patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și diaconi, monahi și monahii și mii de persoane, iar drumul urmat fiind cel din anul 1934, când rămășițele voievodului fuseseră reînhumate.
* * * * *
În timpul domniei lui, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, Brâncoveanu dovedindu-se un gospodar desăvârșit și un bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.
În stilul constructiv impus pe perioada domniei sale, care îmbina armonios arhitectura, pictura murală și sculptura cu tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian, s-a născut un nou stil caracteristic – stilul brâncovenesc.
Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului.
Brâncoveanu a înființat în anul 1694 Academia domnească din București, o școală superioară având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 el a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.
În acea perioadă funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonă și în română: școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau cadre pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli.
În alte mănăstiri au luat ființă biblioteci, cu lucrări din mari centre culturale din apusul Europei: biblioteca de la mănăstirea Mărgineni, ctitoria lui Constantin Cantacuzino, și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.
În timpul lui Brâncoveanu apare, în 1688, Biblia de la București, prima ediție integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp, 944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă.
Dar dragostea lui Brâncoveanu faţă de Hristos şi-a arătat-o şi prin construcţia de biserici, în stil „brâncovenesc“, considerat a fi „primul stil românesc”, principalele caracteristici fiind elementele de piatră prelucrate artistic.
Unele dintre ctitoriile sale s-au păstrat, dar sunt şi multe dintre ele care au dispărut.
Constantin Brâncoveanu, a ridicat, încă înainte de a ajunge domn, două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti.
În vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, Mănăstirea Hurezi sau Horezu. Având hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, a fost înzestrată cu ziduri şi turnuri de apărare şi cu numeroase clădiri în incintă. A fost construită între anii 1690 şi 1697, biserica mare a aşezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693. Meşterii care au creat această capodoperă, impulsionaţi de spiritul ctitorului Constantin Brâncoveanu, au fost Istrate lemnarul, Vucaşin Caragea pietrarul şi Manea, vătaful zidarilor. Cei care au executat pictura, terminată la 30 septembrie 1694, au fost Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ichim. Ei au imortalizat în pronaosul bisericii mari chipurile celor două familii, familia Brâncoveanu şi familia Cantacuzino.
În Bucureşti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: Biserica „Sfântul Ioan cel Mare“ sau Grecesc, demolată în secolul trecut, biserica Mănăstirii „Sfântul Sava“, şi aceasta demolată şi biserica „Sfântul Gheorghe“ – Nou, din centrul capitalei, biserică în care au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720.
O altă biserică a fost ridicată în satul Doiceşti, judeţul Dâmboviţa, iar împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a zidit Mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, care a fost închinată Mănăstirii „Sfânta Ecaternina“ din Muntele Sinai.
Brâncoveanu a construit biserici şi în afara Ţării Româneşti, o biserică în Făgăraş şi alta în Ocna Sibiului.
O altă operă arhitecturală brâncovenească este Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus. Se află pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, în judeţul Braşov. În jurul anului 1696, Constantin Brâncoveanu zideşte peste cea veche din lemn o biserică din piatră şi cărămidă. Între 1766-1767, biserica a fost pictată de zugravii Ionaşcu şi Pană.
Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mănăstire de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte, în care membrii ei se rugau şi munceau împreună. Tot aici, voievodul martir a înfiinţat o „Şcoală de grămătici“, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le-a instalat în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti. Însă în anul 1875, Curtea de la Viena a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea brâncovenilor, aşa cum a făcut cu multe alte lăcaşuri de închinare ortodoxe. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină. Palatul brâncovenesc din Sâmbata de Sus, aflat la 10 kilometri distanţă de mănăstire, a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu; aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus.
Brâncoveanu a şi refăcut multe alte biserici, cum sunt Mănăstirile Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeş, Dealu, Snagov, bisericile Domnească şi „Sfântul Dumitru“ din Târgovişte.
În afara graniţelor a construit Biserica „Sfântul Nicolae“ din cartierul Galata din Constantinopol (Istanbul), la Mănăstirea „Sfântul Pavel“ din Muntele Athos a făcut un paraclis şi o trapeză, iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a ridicat o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe“.
Fotografii din arhiva personală, august 2010, octombrie 2010, aprilie 2012
