Pierderile trupelor române în luptele de la Mărăşeşti: 450 ofiţeri, 21.000 soldaţi morţi, răniţi şi dispăruţi · o publicaţie germană face un elogios comentariu asupra victoriilor noastre de la Mărăşeşti: „Comandamentul român putea să privească cu mulţumire acele din urmă succese ale trupelor sale care purtaseră greutatea principală a luptelor. Printr-o rezistenţă îndârjită împotriva unei ofensive bine pregătite şi cu numeroase atacuri energice, duse până la lupta corp la corp, fără nici o consideraţie de grelele pierderi, trupele române nou formate de ofiţeri viteji au ştiut să apere patria de o completă cucerire. Luptele de la Focşani şi Ocna sau bătălia de la Mărăşeşti, cum îi zic românii, au devenit mândria armatei române în războiul mondial.”
Simion Hâj (1895-1988) a fost un voluntar bucovinean intrat în Armata Română. A urmat mai întâi Şcoala de ofiṭeri de artilerie din Bucureşti, apoi şi-a făcut stagiul la Regimentul 11 artilerie din Focşani. Iată ce povesteşte cel care avea să devină avocat după încheierea războiului:
„[La] marea bătălie de la Mărăşeşti, 6-14 august 1917, aici am luat poziṭie în apropierea gării Mărăşeşti. Regimentul nostru făcea parte din Divizia 13, cea mai încercată mare unitate din timpul acestor bătălii. Obuzierele noastre şi chesoanele de muniṭie erau în parte îngropate în pământ, iar servanṭii şi ofiṭerii în timpul liber erau adăpostiṭi în tranşee adânci de peste 2 metri.
Lucrurile au început la 6 august 1917 şi au durat, fără întrerupere, zi şi noapte, până la 14-18 august 1917. Poziṭia noastră era localitatea Mărăşeşti, iar obiectivele inamice depăşeau cam 15 kilometri. Am participat, deci, prin acṭiunile noastre, într-un ansamblu de bătălii crâncene şi sângeroase care s-au desfăşurat într-o serie de localităṭi ca: Panciu, Cosmeşti, Răzoare, Cireşoaia, Muncelu, Mărăşeşti – Mărăşeştiul fiind poziṭia unităṭii noastre. Deci un orizont foarte limitat. Nu prea ştiam ce se petrece în celalalte sectoare. Abia mai târziu, după spusele camarazilor noştri de luptă, am aflat detalii şi informaṭii asupra luptelor sângeroase ce s-au dat în alte sectoare. […]
Comandantul armatei nostre a fost la început generalul Christescu, un ofiṭer de mare valoare şi foarte bine pregătit. Dânsului i se datoreşte buna organizare şi formidabila noastră rezistenṭă. Din cauza unor intrigi ṭesute la spatele frontului, la cererea Comandamentului ṭarist a fost înlocuit cu bravul general cu Eremia Grigorescu care, prin curajul şi clarviziunea de care a dat dovadă, i-a dus la marea victoire, salvând Moldova de invazia inamicului.
În faṭa noastră aveam un duşman dispunând de trupe de elită, superioare ca număr şi tehnică. Aveau şi un comandant iscusit căruia îi mergea vestea de <spărgător de fronturi>, pe mareşalul Mackensen. Acesta, la plecarea din Bucureşti spre frontul Moldovei, s-a pronunṭat cu îngâmfare către suita sa: <În curând ne vedem la Iaşi!> Misiunea sa a fost a sparge frontul de la Mărăşeşti, de a ocupa Moldova în întregime, desfiinṭând astfel România ca stat independent, de a lua ostatici chiar familia regală. A făcut tot grosul armatei să se îndrepte spre Basarabia şi Ucraina, spre a înfrânge armata ṭaristă care şi aşa era în plină descompunere. Planul lui era astfel să scape de doi adversari, România şi Rusia, o întreită victorie strategică, politică şi morală. Însă o mare decepṭie urma să transforme planurile acestui strateg, în lunca Siretului! […]
Luptele de la Mărăşeşti au fost adumbrite de două aspecte negative: superioritatea numerică a inamicului şi defecṭiunea trupelor ṭariste. Acestea părăseau frontul fără niciun preaviz şi se retrăgeau în dezordine către interiorul ṭării, provocând astfel spărturi catastrofale în continuitatea poziṭiilor de apărare. De altfel, o parte din trupe fraternizau cu nemṭii, încercând să-i demoralizeze astfel pe ai noştri. Cu sacrificii enorme şi cu mari riscuri erau astupate aceste spărturi cu trupele noastre care se găseau în rezerva armatei. De obicei, inamicul care cunoştea toate aceste slăbiri pe frontul nostru, ataca în mod intenṭionat numai poziṭiile de pe front ocupate de trupele ṭariste care reprezentau o rezistenṭă slabă sau deloc. Aceste manevre ne-au costat enorm de mult, fiind decimate multe unităṭi româneşti. Este de remarcat că Divizia 13 şi a 14-a precum şi altele şi-au dat tributul lor de sânge care în urma luptelor crâncene şi-au redus efectivele la mai puṭin de jumătate. […]
Bătălia de la Mărăşeşti a avut o largă publicitate în ṭările Antantei. Presa aliată a consacrat largi articole asupra vitejiei armatei române. Se scria pe-atunci în unele ziare… şi deşi la început armata era neinstruită şi slab organizată, după ajutorul de neprecupeṭit acordat de aliatul şi sora noastră de gintă, armata franceză, a ajuns, ca în basmul cu pasărea Phoenix, să devină o armată de elită, stâlp de granit şi rezistenṭă a noastră contra unui inamic cotropitor. Cele 14 zile şi nopṭi de lupte crâncene purtate de armata română au înscris o epopee în istoria neamului nostru care va dăinui peste veacuri în memoria poporului şi neamului nostru românesc!”
[Interviu realizat în 1985 la Muzeul Etnografic Rădăuṭi, păstrat şi în Arhiva de istorie orală; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
