La 3 ianuarie 1948 regele Mihai era silit să părăsească ṭara, urmat de mătuşile sale, principesele Elisabeta şi Ileana. În vară s-a căsătorit cu principesa de Bourbon-Parma cu care a locuit în primul an la Vila Sparta, lângă Florenṭa, în locuinṭa Reginei mamă Elena. Apoi la Lausanne, unde s-au născut primele trei fiice, Margareta, Elena şi Irina. Despre perioada copilăriei sale Principesa Margareta avea să-şi amintească în 2001, în prezentarea albumului Mihai al României: „Eram mic copil atunci când am înṭeles că există o parte din acest om care nu ne aparṭine nouă. Totul era legat de înregistrările radio [de la sărbătorile] din fiecare an: o parte misterioasă care se aşeza deasupra familie. Acest sentiment devenea evident şi în orele în care el ne povestea despre o ṭară nu prea îndepărtată pe care o iubea şi pe care o pierduse, când ne vorbea în limba acelei ṭări, când ne arăta fotografiile acelui ṭinut şi ne punea să ascultăm muzica acelor meleaguri. La început ne-am întrebat cum poate cineva să piardă o ṭară, cum se poate una ca asta?! Dar ceea ce înṭelegeam era că omul acesta era mai mult decât unul din membrii familiei noastre; în viaṭa lui era o altă dimensiune, cumva deasupra noastră; era ceva diferit, important, nu ca o meserie sau o slujbă, ceva mult mai cuprinzător şi mai profund. […] Această parte a lui îl făcea reṭinut şi trist. Dar cum e foarte echilibrat, reuşea să-şi învingă tristeṭea.”
Despre exilul regelui Mihai, Arhiva de istorie orală păstrează copia unui document sonor de o mare valoare: un fragment din interviul acordat chiar de regele Mihai istoricului Vlad Georgescu, la microfonul emisiunii „Oameni, idei, atitudini”, difuzată în 1985 de postul Radio Europa Liberă.
„Când am luat drumul exilului am socotit indispensabil şi urgent să previn opinia publică de situaţia creată şi, la conferinţa de presă la Londra, la 4 martie 1948, precum şi la masa oferită de presă la New York la 16 martie 1948, am declarat că abdicarea e nulă şi neavenită, dat fiindcă ne-a fost smulsă cu sila şi că nu poporul a hotărât-o. Când, la 30 decembrie 1947, Groza şi Gheorghiu-Dej ne-au înmânat actul de abdicare – plin de greşeli în română, fie spus în treacăt -, eu le-am răspuns că mă voi supune votului popular. Dar ei, dispreţuitori faţă de popor şi de părerea lui, au refuzat.
Ar reieşi din răspunsul dumneavoastră că vă consideraţi încă la aproape 40 de ani de la abdicarea forţată din 1947 Regele Românilor. Înseamnă aceasta – în fond nimic nu ne împiedică să speculăm asupra viitorului! – înseamnă că în cazul că ar fi posibil ca regimul existent să înceteze să mai existe sau s-ar prăbuşi în chip miraculos, v-aţi întoarce în ţară ?
Bineînţeles! Mai întâi să vorbim despre prăbuşirea despre care spuneaţi că ar fi un miracol: noi trebuie să credem cu toţi în acest miracol care poate surveni curând sau mai târziu, dar care nu va surveni dacă nu credem în el şi nu luptăm pentru el. Cât priveşte întoarcerea mea, ea este sigură dacă mă ajută Dumezeu să trăiesc acea zi binecuvântată, când voi putea reveni acasă la noi (…).
Sire, v-aţi întoarce, deci, imediat în ţară în momentul în care ar fi posibil pentru a domni, pentru a fi rege?
Da. Aceasta este datoria mea şi dacă mi-am făcut datoria în circumstanţe grele, la 23 august 1944, când aveam doar 22 de ani, nu voi şovăi acum, la 64 de ani. Noi, regii constituţionali avem drepturi puţine şi datorii multe de îndeplinit. Aşa e în democraţie, regele slujeşte poporul. Dar mai este ceva: la noi republica a fost impusă de o putere străină şi ca să ştergem urmele acestei nenorocite epoci, va trebui să ne întoarem la ce fusese înaintea ei, adică la Regatul României. Pe urmă va veni şi timpul ca poporul să hotărască dacă doreşte menţinere monarhiei sau instaurarea unei republici.
Înţeleg, deci, că v-aţi supune hotărârii şi voinţei poporului român în ceea ce priveşte viitoarea formă de guvernământ, monarhie sau republică. Dar, sire, cum aţi vedea o Românie liberă: cum, cu cine, şi în ce scopuri? În ce direcţie aţi reconstrui ţara?
Pe baza principiilor democraţiei, ceea ce înseamnă în libertate făcută tuturor. Pământul va redeveni proprietatea celor care îl muncesc şi care se vor uni, dacă vor dori, în cooperative pentru a-şi procura uneltele grele necesare. Industriile, cele rentabile bineînţeles, vor fi desnaţionalizate precum se desnaţionalizeată acum şi pe aici, în Occident. Mă mai întrebaţi şi cu cine voi reconstrui… cu românii, bineînţeles! Nu uitaţi că românii au mai dat o dată dovada capacităţii lor atunci când, sub regele Carol I, au reuşit doar în doar 48 ani – şi pe atunci nu exista tehnologia actuală! – să facă din ţara noastră nedezvoltată o ţară de înalt nivel european. Eu voi fi alături cei care râvnesc libertate şi democraţie şi sunt convins că din rândul oropsiţilor de-acum se vor ridica oameni de o mare valoare!
Sire, credeţi că românii, după 40 ani, nu v-au uitat?
Sigur că nu! Mi-o dovedesc scrisorile pe care le primesc, mai cu seamă de la tineri. Ei n-au aflat la şcoală nimic despre predecesorii mei şi despre mine, dar şi-au întrebat părinţii ca să afle cum se trăia înainte şi cine cârmuia ţara. Aşa au aflat de marii noştri oameni politici şi au aflat şi de mine. Legături strânse, aş zice de familie, fuseseră instalate între poporul român şi regele Ferdinand, bunicul meu. Legăturile acestea au continuat cu mine. Ziceam legături de familie, or, cine uită pe ai săi?!…”
