În prima zi a fiecărui an, creştinii ordotocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, episcop al Cezareei Capadociei, unul dintre cei trei Părinţi capadocieni – alături de Grigore de Nyssa şi Grigore de Nazianz – dar cel mai important, singurul care a fost numit „cel Mare”, având în vedere că a fost o mare personalitate ecleziastică, apărător al învăţăturii creştine ortodoxe, reformator al liturghiei şi părinte al monahismului răsăritean.
Vasile cel Mare s-a născut în anul 330, la Pont, în Capadocia, într-o familie bogată material şi spiritual, foarte credincioasă, tatăl său, Vasile cel Bătrân, fiind profesor de retorică la Neocezareea în Pont, fiu al Sfintei Macrina cea Bătrână, şi elev al Sfântului Grigorie Făcătorul de Minuni, i-a pus bazele educaţiei, fiindu-i dascăl şi povăţuitor, iar mama sa, Emilia, a născut patru fii – Petru, Vasile, Grigorie şi Navcratie, şi patru fiice, între care Macrina – devenită Sfânta Macrina cea Tânără, un model de viaţă ascetică. Doi dintre fraţii săi au devenit episcopi alături de el – Grigorie de Nyssa şi Petru al II-lea de Sebaste, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni.
Sfântul Vasile a studiat la Cezarea, Constantinopol şi Atena, remarcându-se încă de tânăr prin pasiunea de a dobândi cunoştinţe de filosofie, astronomie, geometrie, medicină şi retorică.
Sf. Vasile a avut profesori vestiţi, precum Libaniu, Proheresiu şi Himeriu, iar perioada petrecută la Atena i-a prilejuit legarea unei strânse prietenii cu Grigore de Nazianz, un om care a fost impresionat de inteligenţa şi spiritul său profund, apoi a devenit profesor în NeoCezarea, în anul 355.
Suferinţele fizice la care a fost supus întreaga viaţă, dependenţa de medicamente, îl determină să se aplece şi către studii medicale.
Vasile devine din ce în ce mai apropiat de biserică, iar la sfatul episcopului Cezareei, Dianius, care îl aprecia în mod deosebit, acceptă o funcţie bisericească.
În anul 357 primeşte Taina Sfântului Botez, prima etapă pe drumul desăvârşirii sale în lumina Evangheliei, îşi împarte o mare parte a averii săracilor, apoi călătoreşte în Egipt, Palestina, Celesiria şi Mesopotamia, unde se întâlneşte cu cei mai importanţi asceţi.
După experienţa acumulată în această călătorie, înfiinţează o mănăstire în Pont, în satul Annesi, încercând să organizeze viaţa monahală după criteriul obştei. Aici, alături de Sfântul Grigorie Teologul, îmbină rugăciunea cu acumularea intelectuală şi cu munca fizică asiduă. Tot împreună cu Grigorie Teologul concepe primele scrieri – „Regulile vieţii monahale” şi pune bazele Filocaliei, tocmai din aceste considerente fiind apreciat drept părintele monahismului oriental.
În anul 368 a fost hirotonit preot de către Episcopul Eusebiu, moment care s-a suprapus cu o mare foamete, Sfântul Vasile demonstrând o admirabilă capacitate de organizare a asistenţei sociale, fiind şi momentul în care realizează o a doua împărţire a averii sale către cei sărmani.
Sfântul Vasile exercita deja, la acel moment, o mare influenţă atât în rândul conducătorilor imperiului cât şi al populaţiei şi clerului, însă începe şi o aprigă polemică împotriva arianismului şi a altor mişcări eretice.
La data de 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareei, fiind totodată şi Mitropolit al Capadociei şi Exarh al Pontului, cu o jurisdicţie care cuprindea întreg spaţiul dintre Eufrat, Marea Egee, Balcani şi Marea Mediterană.
În perioada de episcopat a obţinut realizări deosebite în organizarea bisericii, punând un accent important pe pregătirea canonică şi spirituală a preoţilor, pe înlăturarea abuzurilor clerului din vremea aceea, dar şi pe drepturile clerului. Însă nu i-a uitat nicio clipă pe cei săraci şi oropsiţi, devenind model de gererozitate şi caritate.
A înfiinţat în acest sens Vasiliada, entitate care cuprindea instituţii de asistenţă socială: azil ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice
A rămas celebră atitudinea sa la întâlnirea cu guvernatorul Modest, nimeni altul decât trimisul împăratului Valens – un susţinător al ereziei ariene -, care avea misiunea de a-l determina pe Sf. Vasile să îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii, răspunsul primit de la marele teolog fiind demn şi neînfricat.
Însă în urma atitudinii sale faţă de arianism şi a uneltirilor împăratului Valens, dioceza sa a fost împărţită în două, având două capitale episcopale – Cezareea şi Tyana.
Sf. Vasile a avut şi meritul de a fi încercat să împace bisericile orientale făcând apel în acest sens la Sfântul Atanasie şi la Papa Damasus, având aceleaşi intenţii şi în privinţa relaţiilor dintre Occident şi Orient, confruntate la acel moment cu schisma meletiană.
Nu în ultimul rând, Sfântul Vasile a îmbogăţit serviciul divin cu Sfânta sa Liturghie, care se săvârşeşte de zece ori în cursul anului bisericesc.
Anul 373 devine un reper important în viaţa sa, de aici începând o serie de întâmplări triste, primul fiind moartea fratelui său Grigore, situaţia tot mai rea din întreg Imperiul Roman, atacurile goţilor dar şi ruptura de Grigore Nazianzus, principalul său suţinător în numirea ca episcop.
La 1 ianuarie 379, Sf. Vasile pleacă din viaţa pământească, iar la înmormântarea sa, ca un semn al aprecierii de care s-a bucurat, au fost prezenţi numeroşi creştini, evrei, păgâni, localnici dar şi străini.
De la Sf. Vasile ne-au rămas scrieri importante, cum sunt cele dogmatice – Contra lui Eunomiu, conducătorul anomeilor, în care prezenta arianismul ca pe un pur raţionalism – o lucrare scrisă în jurul anului 364, în cinci cărţi -, ascetice – cum sunt Învăţaturi morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu, sau Despre credinţă -, omilii şi cuvântări – cum sunt 9 omilii la Hexaemeron, care explică crearea lumii şi toate fenomenele legate de actul creaţiei pe zile -, liturgice, canonice, ori corespondenţă – fiind de menţionat – aşa cum aminteam – Liturghia Sf. Vasile cel Mare, dar şi Moliftele Sf. Vasile, scrieri importante pentru învăţătura bisericească.
Să mai amintim şi faptul că Sf. Vasile este sărbătorit şi la data de 30 ianuarie, alături de Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) şi Sf. Grigore (Nazianzus) – ei fiind Sfinţii Trei Ierarhi, o sărbătoare iniţiată încă din anul 1081 de către Ioan, Patriarhul Constantinopolului, în memoria celor trei mari sfinţi şi teologi ortodocşi.
* * * * *
Nu întâmplător, sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare se suprapune cu prima zi a noului an, moment de înnoire a timpului, de începere a unui nou ciclu de viaţă. De aceea, acest moment este unul plin de tradiţii şi obiceiuri, care continuă petrecerea din noaptea dintre ani, plină dealtfel de practici păgâne, care, însă, semnifică respectarea unor obiceiuri mai vechi – cele care îi apără pe oameni de rele şi îi ţin sănătoşi şi prosperi pentru un an întreg -, dar şi obiceiuri mai recente.
De Sfântul Vasile, denumit popular Sânvasâiu, o multitudine de tradiţii şi superstiţii marchează sărbătoarea sfântului „păzitor de duhuri rele”, care este văzut, însă, în tradiţia rurală ca un personaj tânăr şi chefliu, căruia îi arde de petreceri, tocmai fiindcă este primul din an.
Spre exemplu, fetele nemăritate împletesc crenguţe de măr, pe care atârnă busuioc, o batistă, o pară argintată, un şir de mărgele şi un inel, pe care le ascund afară, iar dacă în ziua următoare împletiturile sunt acoperite cu brumă, ar însemna că se vor mărita cu un om bogat, bineînţeles, altfel, se vor mărita cu un om sărac.
Tot fetele nemăritate sunt eroinele unei alte tradiţii care spune că acestea merg în grajd sau în cocină, lovesc vaca sau porcul cu piciorul şi spun „anul acesta“ sau „anul viitor“, iar dacă porcul guiţă, ori vaca se mişcă de la prima strigare, fata se va mărita în următoarele luni.
O superstiţie spune că în această zi, dacă după ce ne spălăm pe faţă, ne ştergem cu un prosop în care punem un ban de aur sau de argint, vom fi curaţi şi sănătoşi întreg anul ce urmează.
De Sfântul Vasile cel Mare există o altă tradiţie, mult mai larg răspândită, anume că prima persoană care trebuie să-ţi intre în casă în această zi trebuie să fie un bărbat, pentru spor în casă, iar dacă acest musafir este o persoană bogată, asta va indica situaţia materială a locatarilor pentru anul care a început.
Se mai spune că dacă dormim de Sfântul Vasile vom fi leneşi întregul an, sau că vom avea noroc întregul an dacă vărsăm vin pe masă, dacă spargem un pahar alb, dacă ne ţiuie urechea stângă sau dacă împrăştiem chibriturile din cutie.
Un alt obicei întâlnit în prima zi a anului, de Sfântul Vasile, este de a da pomană celor nevoiaşi, o legătură evidentă cu generozitatea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.
Mult mai bogate sunt obiceiurile colindatului de Sf. Vasile (aflat în strânsă legătură cu faptul că Sfântul Vasile a luat un clopoţel şi i-a legat la toartă o crenguţă de busuioc şi s-a suit la Dumnezeu să-i ureze lucruri bune), cum este, de exemplu, colindatul cu o căpăţână de porc, împodobită cu panglici sau hârtie colorată şi mărgele, care poartă numele de „Colindul cu Vasilca”, sau Vasîlca ori Şiva, un obicei mai des întâlnit în Muntenia, Oltenia sau Dobrogea. Colindătorii le urează oamenilor ca porcul cel gras să le aducă un an nou şi îmbelşugat. La finalul colindului, gospodarii oferă tinerilor veniţi cu Vasilca bani, vin şi carne.
Un amănunt interesant legat de acest obicei, este acela că romii obişnuiau să numească „Vasilca” urşii domesticiţi pe care îi jucau prin sate, dar şi porcii, de aceea, colindul cu Vasilca este practicat, deopotrivă, de romi (mai ales fierari, rudari, sau lăutari), dar şi de alte etnii din Balcani, dar de obicei, cu Vasilca merg romii, pentru că, legenda spune că atunci când erau încă sclavi, ei cereau de la domni capul porcului tăiat de Crăciun, pe care îl purtau pe la oameni cerând bani.
Conform tradiţiei, după încheierea colindatului, ceata se reuneşte la o cârciumă pentru a petrece, iar la final colindătorii se despart, luându-şi fiecare ce a pus la căpăţână, semn al „dezlegării” anului ce tocmai a început.
Şi, în strânsă legătură, pentru ca familiei să îi meargă bine peste an, există obiceiul ca în ziua de Sfântul vasile, să se fiarbă un cap de porc, pentru că, astfel cum porcul râmă numai înainte, tot aşa va avea şi familia belşug.
Tot în sensul „dezlegării” anului, grupuri de colindători merg în această zi, mai ales pe uliţele satelor, fiind însoţiţi de zgomote cât mai stridente din bice, buciume sau mai simplu – oale ori tigăi -, tot acest vacarm având rolul de a alunga forţele răului, aducătoare de secetă, tăciune de grâu, sau animale şi insecte care dăuneză recoltelor.
Să mai amintim şi un alt obicei, desigur mult mai dificil de respectat, anume că din bătrâni se spune că în această zi e bine să bei mult vin, cu cât mai mult vin este consumat, cu atât mai mult „sânge în obraz” vei avea tot timpul anului…
Cert este că în această zi, prima a noului an, este bine să acordăm un gând bun la toate, să nu ne supărăm, să nu ne sfădim, să fim veseli, şi astfel aşa vom fi întregul an.
În final, un călduros „La mulţi ani !” celor aproape 600.000 de români (peste 500.000 de bărbaţi şi aproape 90.000 de femei) care își sărbătoresc onomastica în această zi, fie că se numesc Vasile, Vasilică, Vasi, Sile, Sică, Vasilica, Vasilca, Sică.
Şi o urare de An Nou cu sănătate şi împlinirea tuturor dorințelor !
