Cenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informaţii controlate până la detaliu. Începând din 1944, timp de cinci ani cenzura s-a exercitat prin intermediul câtorva instituṭii: Comisia Aliată de Control (dominată de sovietici), Ministerul Propagandei Naṭionale şi Cenzura Centrală Militară. Din 1949 până în 1977 a existat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român şi de Nicolae Ceauşescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. Iată câteva dintre mărturiile unor ziarişti şi scriitori care vorbesc despre manifestările adesea hilare, ridicole sau groteşti ale cenzurii în epoca stalinistă şi ceauşistă.
Andrei Covrig, colaborator la Radioteleviziune, apoi, din 1953 redactor la Radio, Secṭia tineret-copii
„Ascultam emisiunile înainte de a fi predate la prezentare, erau trecute la control, control de fond al emisiunilor, adică [să vadă] dacă nu se strecoară vreo inadvertenţă sau… era un control în plus. Şi după aceea emisiunea era prezentată tot de redactorul care adusese banda la prezentare şi intra în emisie. Bineînţeles că se semna într-o condică ce emisiune a fost, că nu le puteai asculta pe toate: cine au fost ascultate sau nu. De obicei nu se punea problema, era cam pierdere de timp, dar… aşa era regula atunci. […] Le luam pe cele mai importante, care puteau să pună probleme, nu atât politice, în funcţie de cel care vorbea, dacă era <pe linie> sau mai puţin <pe linie>, ca să spunem aşa. Dacă era, de pildă, la istorie, [Andrei] Oţetea… Oţetea, imediat când vorbea de 1821, imediat amintea de ruşi nu cu cuvinte bune şi era o întreagă problemă dacă emisiunea să o lase – nimeni nu vroia să-şi ia răspunderea! Oţetea nu vroia să renunţe la frazele lui, că revoluţia a fost înăbuşită şi cu ajutorul ruşilor şi până la urmă… se găsea o situaţie de compromis, spuneam [autorului] că ori s-a şters, ori nu s-a înregistrat, chit că el se supăra sau nu! Adică era o situaţie… […] Se atenuau, adică se mai tăiau din ele, se mai tăiau din ele, că altfel însemna că a doua zi zburam din Radio toţi cei implicaţi, încă erau ruşii stăpâni în ţară pe vremea respectivă şi nu prea puteai glumi cu ei, era armata în ţară. […] Nu era elegant, dar nici nu puteam să nu dăm emisiunea lui, sigur că nu era elegant, dar între a te certa cu Oţetea şi a fi dat afară, trebuia găsit un compromis şi mai ales că nimenea nu vrea să-şi lua răspunderea. Răspundea cine a semnat emisiunea, dacă ştiu eu, dacă consultai şeful direct, el spune: <Ştiu eu, Covrig, ce să zic?… Gândeşte şi tu!>, fără să-şi ia răspunderea. Zice: <Ia-ţi răspunderea…>, fără să îţi dea vreun sfat, adică nimeni nu vroia să se implice în treaba respectivă…”
Exista o anumită prudenţă, o anumită autocenzură. Dar era… Direcţia Presei, era Direcţia Presei care trebuia să pună viza pe blancul benzii, fără ea nu intra în emisiune şi noi ştiam cam ce poate să intre şi ce nu poate să intre sau ce nu trebuie să ne scape. Şi atunci ne feream, pentru că altfel trebuia să reluăm emisiunea, nu găseam spaţiu [la cabină], cabinele erau ocupate, ca să facem fonotecarea respectivă, uneori era în preajma orei de emisie şi ne dădea bătaie de cap. Şi pentru că noi ştiam cumva lecţia, încercam ca emisiunea să fie cumva <curată>, doar dacă era vorba despre anumite scăpări, ca să spunem aşa, care intrau în viziunea Direcţiei Presei. Direcţia Presei de altfel a fost şi la Televiziune ani de zile până a fost desfiinţată şi ea era cea care, de fapt, dădea viza politică. Şi pe chestiunea aceasta, redactorii încercau să vadă dacă trece de Direcţia Presei, adică nu mai erau atât de strânşi în gândire şi în exprimare ca să nu greşească, ştiau că există acest filtru al Direcţiei Presei, scăpa bine, dacă nu scăpa, răspundeau şi ei; bineînţeles că era vorba de lucruri mai puţin importante, deşi atunci se fierbea, se sufla şi în iaurt, cum se zice… Au fost vremuri ceva mai [puṭin] acute, ceva mai… de relaxare. Depinde acuma şi cum erau şi şefii ierarhici, mai, mai relaxaţi în gândire, ca să spunem aşa, mai temători… unii au fost cumplit de temători.”
[interviu de Virginia Călin, 1998]
Henri Dona, redactor la Radiodifuziune în 1952
„Noi eram tot timpul sub controlul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie cum se chema atunci, a Comitetului Central… Însă reuşisem să câştigăm o mică… n-aş spune <autonomie> că ar fi greşit, o mică posibilitate de mişcare, aşa, pe baza principiului că verba volant – la radio vorbele zboară, nimic nu rămâne pecetluit ca-n presa scrisă. Jucând noi pe această carte, am reuşit să obţinem o serie de lucruri. Au fost şi împrejurările favorabile… În anul următor venirii mele a fost Festivalul Internaţional al Tineretului care presupunea, volens-nolens, pentru cei de sus, presupunea o deschidere oarecare… Oamenii erau veniţi din toate orizonturile – altă dată n-aveai voie să ai de-a face cu străinii dar aici trebuia să fraternizezi cu ei – şi folosind desigur şi o serie de redactori de la redacţia emisiunilor pentru străinătate, Catinca [Ralea] în primul rând şi o serie de alţii… Eram printre ei, i-am adus aici, i-am băgat în diferite emisiuni. N-au permis atunci să transmitem, mi-aduc aminte, cântecele lui Yves Montand… Acuma pare o banalitate, dar atunci era un lucru… Erau cântecele patriotice, câteva cântece <realist-socialiste> cum se zicea, cântecele sovietice şi aşa mai departe. Noi, sub pălăria asta, ca să spun aşa, a festivalului, am putut face asemenea lucruri.
Am mai avut şi norocul, desigur, că a murit Stalin [în martie 1953], patru luni după ce-am venit eu [la Radio]. Până una-alta, în cercurile conducătoare era o oarecare derută, nu-şi dădeau seama de unde bate vântul şi unde vor merge! Lucrul ăsta a fost în profitul nostru şi al altora care au încercat să facă lucruri mai deschise, mai descuiate. Bine, aveam de-a face tot timpul cu cenzura care stătea pe capul nostru, însă şi la ei au existat tot felul de chestii: moartea lui Stalin, valul ăsta cu năvala tuturor străinilor… a existat o mică derută de care noi am profitat. […] Era Direcţia Presei – aşa se numea oficial -, care avea principala activitate controlul presei, aşa era titlul oficial al cenzurii presei. Pe lângă această cenzură, să-i spunem de stat, mai exista însă Secţia de Propagandă şi Agitaţie care avea instructori care urmăreau activitatea presei, inclusiv a Radio-ului. Era unul, Surdoi, care se ocupa de Radio. Şi ei cereau emisiunile să le vadă, transmiteau o serie întreagă de observări şi aşa mai departe. Aşa că noi eram sub o dublă cenzură, de partid şi de stat.”
[interviu de Mariana Conovici, 1996]
