Pentru cei mai mulṭi dintre românii ortodocşi, această sărbătoare este momentul cel mai important al anului. Fie că se gândesc cu smerenie la semnificaṭia Învierii Mântuitorului sau cu pragmatism la pasca, ouăle roşii şi cozonacii care îi aşteaptă acasă după slujba de la biserică, oamenii îşi amintesc cel puṭin o zi de Paşti din viaṭă. În vremea lor, comuniştii ştiau importanṭa acestei sărbători creştine şi încercau, în lupta lor de a construi „omul nou”, ateu, să-i abată pe români din drumul lor spre biserică.
Arhiva de istorie orală păstrează în interviurile sale numeroase povestiri despre sărbătoarea Învierii lui Hristos, al căror miez nu este numai unul religios. Ele sunt legate şi de obiceiuri vechi şi de momente importante din viaṭa celor care au simṭit nevoia de a le spune la microfon. Pentru profesorul şi scriitorul Nicolae Dima (n. 1936) sunt memorabile două sărbători de Paşti: una de când era elev şi alta din ajunul plecării sale definitive din ṭară. Profesorul Dima, specialist în geopolitică şi autorul a numeroase studii social-politice, a emigrat în 1969 în S.U.A. Absolvise la vremea aceea Facultatea de Geografie Geologie din Bucureşti. Fiind educat de bunicii aflaṭi în satul Curcani, judeṭul Ilfov, în spiritul tradiṭiilor ortodoxe, nu s-a putut adapta regimului din Republica Socialistă România. Povestirile sale sunt semnificative în acest sens.
„Am făcut [liceul] între 1950 şi 1954 la Mihai Viteazul. Aproape zilnic ne făceau şedinṭe de îndoctrinare: aduceau pe cineva să ne vorbească, ne ṭineau o oră-două în plus. Şi-aşa n-aveam mâncare acasă suficientă şi eram înfometaṭi, dar, vă imaginaṭi, de la 8 la 2 [aveam cursuri], mai stăteam până la 3 la şcoală [la şedinṭe propagandistice]… Ne închideau uşile ca să nu plecăm, să ascultăm la ceea ce ni se spunea. Uneori făceau şi spectacole, ni le dădeau [de sărbători]… mi-aduc aminte de Paşte, înainte de Paşte, în Săptămâna Paştelui ne făceau spectacole. Îmi aduc aminte de Stroe, Nicolae Stroe care venea la noi să ne spună bancuri şi glume, mă rog, şi alṭi comedieni şi cântăreṭi, ca să ne ṭină acolo, să nu plecăm. Odată s-a întâmplat lucrul ăsta în Sâmbăta Mare şi ne-a ṭinut până la 11 noaptea! Într-un fel, sigur, ca tineri ne atrăgeau, dar pe de altă parte eu îmi dădeam seama încă de atunci că era o încercare de a ne rupe de religie. […] [Sărbătorile comuniste, însă] trebuia să le ṭinem, n-aveam încotro. Mi-aduc aminte, aveam vreo 15 ani când, tot aşa, ne-a luat cu şcoala, cu pregătirea în pas de front, defilare. Mai mulṭi dintre noi spuneam că înainte de a ajunge la tribună plecăm din rânduri. Nu s-a mai putut pleca din rânduri, pentru că erau organizaṭi de aşa manieră – cu observatori, supraveghetori, mă rog, ce erau, pe la toate colṭurile – încât a trebuit să trecem prin faṭa tribunei guvernanṭilor. L-am văzut pe Gheorghiu Dej, pe Petru Groza… Mai târziu l-am văzut pe Hruşciov când, tot aşa, ne-a luat de la şcoală şi ne-a dus să îl întâmpinăm la aeroport. Deci, era o lume coercivă [coercitivă], colectivă, autoritară – cel puṭin autoritară! […]
[În 1969] Eram cu colegii la facultate şi cu nişte prieteni în cartier şi am hotărât noi, ştiind că voi pleca [din ṭară], să încercăm să mergem la cât mai multe biserici posibil, în Săptămâna Patimilor, de Denii. Şi într-adevăr, ne-am dus peste tot şi la Sfântul Spiridon, îmi aduc aminte, şi la Patriarhie şi Învierea am făcut-o la Patriarhie. Şi de acolo am luat o lumânare aprinsă, am adus-o acasă mulṭumit: îmi făcusem o promisiune! Şi ceilalṭi care au mers cu mine făcuseră la fel, plini de entuziasm şi de încredere, sigur că da, optimism din ăsta tineresc, nejustificat, dar tipic pentru vârsta respectivă. Şi m-am bucurat, am stat [atunci] mai mult în familie – că de obicei nu prea stăteam, la vârsta respectivă, stăteam la masă şi plecam. Acum am stat toată ziua cu familia, mi-am vizitat prietenii…
Şi nimeni din familie n-a ştiut că urma să plecaṭi din ṭară definitiv…
Nu, n-a ştiut… n-a ştiut. Acuma, privind în urmă, sigur, cumva, îmi pare rău, dar n-am ce să regret. I-am făcut să sufere, pe părinṭi şi toată familia. Dar altfel nu poṭi să fii… nu poṭi să fii ca toată lumea, cel puṭin eu n-am fost şi uite, am ajuns la vârsta la care am ajuns, am călătorit prin toată lumea şi toate acestea pornesc de la o idee şi o aventură tinerească. O poṭi condamna, dar fără acea aventură nu eram eu, cel de astăzi.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2014]
