Marţi, 17 aprilie, se împlinesc 138 de ani de la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, banca centrală a ţării, o instituţie esenţială a economiei româneşti, care asigură şi menţine stabilitatea preţurilor şi sprijină politica economică generală a statului. După 1990, Banca Naţională a devenit un factor de stabilitate şi echilibru al sistemului financiar al ţării, iar un rol important în acest sens îl are guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care se află în acestă funcţie din septembrie 1990, fiind cel mai longeviv conducător al unei bănci centrale a unei ţări din istoria lumii.
Noţiunea de sistem bancar nu este un concept al vremurilor moderne ci este de o vârstă cu apriţia primelor idei despre economie în istorie.
Astfel, primele atestări documentare ale unor activităţi bancare datează încă de acum circa 8000 de ani, din vremea civilizaţiei sumeriene situate în regiunea asiatică a Mesopotamiei care, pe lângă faptul că a introdus în calcul sistemul ternar de conturi, a promovat scrierea cuneiformă, avea cunoştinţă de numerele Fibonacci, a construit primele oraşe civilizate – Babilon, Assur sau Ur şi au facut descoperiri remarcabile în astronomie şi astrologie.
Primele instituţii de depozitare şi credit au fost templele, prima bancă din lume fiind considrată templul babilonian al zeului-soare Samas din Sippar, creat cu aproximativ 20 de secole înainte de Hristos. Spre deosebire de bănci în accepţiunea modernă, acestea erau considerate spaţii sacre care beneficiau protecţie divină.
Apoi, în secolul 18 înainte de Hristos, în Egiptul Antic, aurul şi grânele aveau valoare monetară, fiind utilizate ca instrument de schimb în tranzacţiile comerciale.
Cu 300 de ani înainte de Hristos, odată cu începutul dinastiei Ptolemeilor, depozitele de grâne ale diferitelor comunităţi din Egipt au fost unificate de către stat într-o reţea centralizată cu sediul la Alexandria, administrată de regimul faraonic.
La sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea are loc un avânt al afacerilor mai ales între oraşele italiene Veneţia, Pisa şi, mai apoi, Florenţa, dar şi între acestea şi Constantinopol. Dezvoltarea financiară semnificativă din aceste oraşe a avut ca rezultat relansarea activităţii bancare.
Dealtfel, în anul 1171 apare prima bancă din în Italia, Banca di Venezia, înfiinţată de Dogele Michele XI.
În anul 1252, la Florenţa, apare pentru prima dată obligativitatea registrelor contabile pentru bănci, iar în anul 1472 este înfiinţată Banca Monte dei Paschi di Siena, aceasta fiind cea mai veche bancă din lume care funcţionează şi în prezent.
În anul 1584 apare, la Veneţia, Banco di Rialto, aceasta fiind prima bancă ce avea ca obiect de activitate gestionarea de depozite și acordarea de împrumuturi persoanelor fizice.
Cea mai veche bancă centrală a lumii este banca centrală a Suediei, Sveriges Riksbank, înfiinţată în anul 1668, urmată de Bank of England, fondată în 1694.
În anul 1716 scoţianul John Law înfiinţează Banca centrală a Franţei – „Banca Generală”, care avea să dea faliment la numai doi ani de la înfiinţare. Totuşi, având în vedere că Law este creatorul principiului „creditului creator de capital”, prin care se substituia moneda metalică cu cea de hârtie, lui i se atribuie titulatura de iniţiator al epocii moderne a istoriei băncilor.
A urmat apariţia altor bănci centrale în Europa, Banco de España – în 1782, Suomen Pankki – în Finlanda în 1812, De Nederlandsche Bank – în Olanda, în 1814, iar în anul 1879 este înfiinţată Banca Centrală a Bulgariei.
În România, primele atestări ale activităţii bancare pe acest teritoriu au fost descoperite între anii 1786-1855, fiind identificate, într-o zonă de mine aurifere, 55 de plăci de piatră datând din perioada Daciei Traiane
În perioada modernă, primele încercări de creare a unei bănci centrale sunt realizate la începutul secolului al XIX-lea. Crearea unei bănci naționale s-a regăsit în preocupările intelectualilor paşoptişti, iar după 1859, odată cu Unirea Principatelor şi cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ţării româneşti, dezbaterile iau amploare.
Astfel, în 10 ianuarie 1861, Ion C. Brătianu a susţinut un discurs în care arăta că: „atât timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispărea crizele financiare din ţară”.
Un moment important în istoria bancară din România se petrece în februarie 1861, atunci când preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de finanţe Manolachi Costachi Epureanu a publicat în Monitorul Oficial, un proiect lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie, însă proiectul său avea să fie respins.
Anul 1864 a adus apariţia Casei de Depuneri şi Consemnaiuni – principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.
În 27 februarie 1880, Guvernul I.C. Brătianu depune în Cameră proiectul unei bănci naţionale, proiect devenit lege odată cu aprobarea sa şi publicarea, la 17 aprilie 1880, în Monitorul Oficial nr. 90, acesta fiind momentul în care, din punct de vedere juridic, avea să înceapă istoria Băncii Naţionale a României, care şi-a început oficial activitatea la 1 iulie 1880.
BNR era, conform Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune., societate anonimă cu un capital social de 30 milioane lei şi privilegiu exclusiv de emitere a biletelor de bancă la purtător, iar ca acţionari, statul era proprietar în proporţie de 1/3 iar 2/3 din acţiuni reveneau persoanelor fizice.
În perioada 15 – 17 iulie 1880 are loc prima Adunare Generală a acţionarilor BNR, iar primul guvernator este desmenat Ion I. Câmpineanu. Trebuie să precizăm însă, că adevăratul părinte fondator al BNR este, alături de Brătianu, Eugeniu Carada, autor al multor reforme în Principate după 1859, dar care a ales să rămână mai mereu în anonimat. Deşi Carada nu a acceptat funcția de guvernator al BNR, a devenit în cele din urmă director. A mers personal la Paris pentru a supraveghea tipărirea biletelor, a organizat numeroase filiale ale băncii în toată țara, a finanțat dezvoltarea unei burghezii autohtone. S-a aflat în slujba BNR timp de mai bine de 30 de ani, şi a organizat-o ireproşabil, astfel încât comentatorii vremii afirmau chiar că „în cazul în care nişte neghiobi ar veni în fruntea ei, Banca s-ar conduce singură” !
La 9 septembrie începe, aşa cum aminteam, la Paris, tipărirea primei emisiuni de bancnote de către BNR, iar la 28 noiembrie 1880, acestea au fost puse în circulaţie.
În fine, la 1 decembrie 1880, au început operaţiunile propriu-zise ale Băncii Naţionale, pornindu-se un proces de reglare a circulaţiei banilor, de limitare a practicilor cămătăreşti, de ieftinire şi stabilizare a creditului, dezvoltarea capitalului autohton şi stabilirea de relaţii instituţionale cu alte bănci din Europa.
La 1 ianuarie 1901, Banca Naţională devine instituţie cu caracter privat, statul retrăgându-se din acţionariat, însă instituţia îşi păstra aceleaşi responsabilităţi naţionale.
În perioada primului război mondial, BNR a susţinut financiar efortul de război al guvernului român, iar evoluţia evenimentelor militare a obligat Administraţia centrală a BNR să se refugieze la Iaşi şi să accepte transferul tezaurului său la Moscova, fără ca acesta să mai poată fi recuperat ulterior. Este vorba de 17 vagoane, 1738 de lăzi pline cu lingouri de aur cu o greutate de 93,4 tone, bijuteriile Reginei Maria, arhive ale statului, documente, manuscrise preţioase, colecţia de monede a Academiei Române, tablouri de patrimoniu printre care lucrări importante semnate de Grigorescu, Aman şi Luchian, cărţi rare, odoarele mănăstirilor din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, precum și colecţii ale multor instituţii publice şi particulare, efecte publice şi alte valori, cum sunt acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit și gajurile Muntelui de Pietate. Transferul fusese garantat de ţarul Rusiei, vărul Reginei Maria şi de către marile puteri, Anglia şi Franţa, iar valoarea totală estimată este de 320 milioane lei-aur, echivalentă în zilele noastre cu circa 3 miliarde de euro.
După război, în condiţiile recesiunii de pe întregul continent, sistemul bancar românesc a avut de suferit, însă după criza economică din perioada 1929-1933, politicile adoptate de la centru au reuşit salvarea unor bănci mai mari, dar au dus şi la lichidarea sau reorganizarea a nu mai puţin de jumătate din instituţiile bancare existente la nivelului anului 1934. La acel moment, piaţa bancară românească era controlată, în procent de 50 %, de Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Societatea Bancară Română şi Banca Comercială Italiană şi Română.
Să nuităm că în anul 1925 statul a revenit printre acţionarii BNR, apoi banca a fost implicată în proiectul stabilizării monetare din 1929 dar şi în organizarea şi reglementarea comerţului de bancă începând din 1934.
În perioada ulterioară anului 1947, sistemul bancar a fost restrâns conform perceptelor economiei puternic centralizate de influenţă sovietică, banca fiind implicată totuşi în realizarea reformelor monetare din anii 1947 şi 1952.
În anul 1948, titulatura băncii devenea Banca RPR – Bancă de Stat, subordonată mai întâi Ministerului de Finanţe, iar din 1957, Consiliului de Miniştri, iar în anul 1965, titulatura băncii devine Banca Naţională a Republicii Socialiste România.
Anul 1989 a însemnat un punct de cotitură în istoria sistemului bancar românesc în general şi a BNR, în particular, pornind de la instituţiile existente la acel moment pe piaţă: Banca Naţională a României, Banca Română de Comerţ Exterior, Banca de Investiţii, Banca Agricolă şi C.E.C.
După 1990, BNR îşi reaia titulatura iniţială, având un rol din ce în ce mai important în tranziţia la economia de piaţă, cu rol crucial în stabilitatea preţurilor.
În septembrie 1990, Mugur Isărescu este numit guvernator al BNR, funcţie pe care o îndeplineşte şi astăzi, longevitatea sa fiind recunoscută, în anul 2009 chiar de World Record Academy, care i-a acordat titlul de cel mai longeviv guvernator al unei bănci centrale din istoria lumii.
La 1 iulie 2005 a avut loc denomnarea monedei naţionale, un test trecut cu brio de Banca Naţională, principala instituţie responsabilă de acest proces.
Următoarea provocare majoră pentru BNR, având în vedere că atăt Guvernul cât şi banca centrală a ţării şi-au asumat acest obiectiv, este trecerea ţării noastre la moneda euro.
La 31 martie 2015, rezervele valutare ale Băncii Naţionale a României se situau la o valoare de 30,6 miliarde euro iar rezerva de aur atingea 103,7 tone, cu o valoare de piaţă de 3,66 miliarde euro.
Banca Naţională îşi are sediul în clădirea din strada Lipscani nr. 25, monument arhitectonic construit în perioada 1882-1889, una dintre clădirile absolut încântătoare ale Capitalei.
