Dispariţia profesorului Dinu Giurescu este o pierdere pentru ştiinţa, cultura dar şi morala românească. Atitudinea sa, principiile şi înţelepciunea manifestate mai ales în nesfârşita perioadă de tranziţie de după 1990 s-au evidenţiat între vocile elitei intelectuale româneşti. Născut în 1927 într-o familie de istorici prestigioṣi – Constantin ṣi Constantin C. Giurescu – Dinu Giurescu a fost el însuṣi apreciat ca profesor şi om de ştiinţă. A absolvit Facultatatea de Istorie în 1950, a devenit doctor în istorie din 1968, membru corespondent al Academiei din 1990, titular din 2002 ṣi vicepreṣedinte al acestei instituṭii de elită din 2014. A predat câtorva generaṭii de studenṭi, a publicat mai multe volume ṣi articole de istorie contemporană românească, a ṭinut conferinṭe.
În Arhiva de istorie orală se află o bogată colecṭie de interviuri acordate de profesorul Dinu Giurescu în 1997, 1998 ṣi 2002, în care înfăṭisează cu multă sinceritate ṣi pasiune pentru detaliu istorii pe care le-a trăit în peste 80 de ani. Din ele aflăm care au fost primele sale imagini pe această lume sau despre zbuciumaṭii ani de la sfârşitul războiului.
<Cele mai vechi imagini pe care le am, cele dintâi imagini erau… îl vedeam pe tata stând la birou, în Strada Berzei 47, la parterul clădirii, de fapt era casa cumpărată de bunicul meu, tatăl tatei şi pe urmă refăcută, mărită cu câte un etaj de părinţi cu credit de la Corpul Didactic. Ei bine, biblioteca era acolo, sute şi sute de volume pe toţi pereţii şi la masă îl vedeam în fiecare dimineaţă aproape pe profesor, pe tata, scriind sau citind. Mai mult decât atâta, ni se spunea copiilor: „Aveţi grijă să nu tropăiţi” – că noi stăteam la etaj deasupra biroului – „pentru că îl deranjaţi pe tata.”
În pereche cu această imagine se suprapune cealaltă şi anume aceea a bunicului din partea mamei, [geograful] Simion Mehedinţi, care avea în [strada] Dimitrie Racoviţă, tot aşa, biroul la etaj, numai că acolo erau două sau trei camere pline de cărţi şi în una din ele, el lucra într-un birou care era năpădit de volume şi de hârtii, încât întotdeauna mă miram, cum îşi mai regăseşte ceva în această aparentă dezordine; mai mult decât atât, personalul care făcea curăţenie prin casă avea ordin strict să nu intre în birou şi să nu mişte nimica.
Mama, pe de altă parte, lucra tot timpul în casă şi având grijă de noi; în această atmosferă am început şi eu şcoala primară şi de aici reţin iară două momente – ce înseamnă să-ţi imprime un anume fel de comportare! Pe de-o parte, a fost o observaţie pe care profesorul mi-a făcut-o, eram probabil în clasa I, a II-a primară, nu ţin minte exact, în anii ‘30, umblam pe strada Berzei şi acolo era o echipă de pavatori care reparau calupurile. Era ora prânzului şi ei mâncau brânză telemea, măsline, peşte, salam şi o sticlă de bere şi pâine, fireşte din plin. Şi tata uitându-se la mine îmi spune: „Uite, măi băiatule, ăştia sunt oameni săraci, oameni care muncesc din greu, care mănâncă cum vezi, voi aveţi de toate şi tu nu ai decât o singură datorie sau o singură obligaţie, aceea să înveţi şi să te pregăteşti. ” Ăsta a fost un prin semnal… Al doilea va veni mult mai târziu, în vremea studenţiei când am primit un duş rece apropo de o aşa-zisă lucrare a mea de seminar, apropo de disciplina în lucru. Însă înainte de asta, mama a preluat această greutate sau această obligaţie suplimentară ca să ne înveţe cu deprinderea de a-ţi face lecţiile în fiecare zi. Şi în clasa I, I şi a III-a primară cel puţin, dacă nu şi în a IV-a stătea alături de noi şi se uita la ceea ce facem sau venea să verifice până când ne-a intrat în deprindere şi nu a mai fost nevoie de nici un moment să ne controleze, pentru că simţeai că dacă nu-ţi faci lecţiile lucrurile nu merg bine, de-aia pentru mine sâmbăta, când eram chiar şi la liceu, era ziua cea mai bună, fiindcă zburdam sau îmi vedeam de un program liber; duminica începea greutatea, pentru că luni ştiam că trebuie să merg din nou la şcoală.
V-au îndrumat vreodată în mod explicit spre istorie sau v-au lăsat să vă hotărâṭi singur?
Aici e partea când mă gândesc, niciodată părinţii mei nu au încercat să mă influenţeze pentru alegerea meseriei. Către vârsta de 15-16 ani, cunoscând mai mulţi doctori care erau şi membri ai familiei, vedeam partea mai mult romantică a meseriei, partea asta de îngrijire, de dăruire pentru sănătatea oamenilor şi m-am gândit serios un an, un an şi jumătate să urmez Medicina. Mai târziu am descoperit că tatăl tatei, deci bunicul meu, Constantin Giurescu, s-a şi înscris la medicină şi când a văzut sala de disecţie a zis: „categoric aşa ceva nu este pentru mine! ”
După aceea, pe la vârsta de 16 ani jumate – 17, m-am hotărât eu însumi pentru istorie. Şi într-adevăr îndată după ’44, în ’45, după terminarea liceului la Sf. Sava, am dat examenul de admitere care de fapt nu era complicat, se admiteau sute de studenţi la istorie pe vremea aceea şi rămâneau cât puteau şi am urmat Facultatea de Istorie şi în paralel Dreptul şi mă gândeam la diplomaţie şi că nu-mi strică şi cultura juridică; nu am putut să termin Dreptul, [n-am făcut] decât doi ani. Ei bine, târziu de tot, în anii ’70 cu puţin înainte de a pleca dintre noi, profesorul mi-a mărturisit, mi-a spus: „Nu ştii cât de bucuros am fost când am văzut că vrei să faci aceeaşi meserie, şi acuma port în suflet regretul…” „Ce regret? ” „Regretul că tatăl meu”, deci bunicul meu, Constantin Giurescu, „a murit de gripă spaniolă în noiembrie 1918, cu foarte puţin înainte de unirea tuturor românilor. Pe atunci nu era penicilină, nu erau antibiotice. Şi eu mă hotărâsem încă din vară”, tata a făcut realul, deci el a fost matematician, nu a fost umanist şi asta i-a prins foarte bine şi mie la fel… „mă hotărâsem încă din vară să-i spun că nu mai vreau să fac realul şi ingineria şi vreau să urmez istoria. ” „Păi, de ce nu i-ai spus? ” „M-am temut să nu creadă cumva tata că sunt neserios, că trec aşa de la o meserie la cealaltă. Şi acuma îmi pare rău că nu i-am spus că vreau să fac această meserie, că probabil că s-ar fi bucurat.” Evident că alegerea a fost cea mai nimerită şi, dacă mă întrebaţi pe mine, dacă ar fi acuma, la o oră când recapitulez lucrurile, dacă ar fi să aleg din nou, ar fi fără discuţie că tot aşa aş face.
Pot să vă povestesc şi un lucru hazliu în legătură cu asta. În anii ‘50 sigur că istoria se făcea cum ştim, după manual unic şi profesorii de istorie nu aveau nici un fel de căutare, trebuiau numai să reproducă manualul. Şi o mătuşă de a mea care discuta cu mama – între timp tata fusese arestat, casa confiscată, lucrurile confiscate, eram proscrişi – ṣi îi spune mamei: „Dragă Mica, aşa i se spunea în familie, numai băiatul ăsta, Dinu, care are aşa calităţi şi e un băiat bun, ce v-a venit să facă istoria? Să fi ales şi el o meserie din asta care aduce mai mulţi bani, mai practică, care era căutare în momentul de faţă, dar istoria? Nu vezi ce se petrece?!..” Pe urmă, după un număr de ani, se pare că meseria şi-a recăpătat ceva din drepturile ei.>
[Interviu de Silvia Iliescu]
