Nota redacţiei: Cu 25 de ani în urmă, oamenii s-au răsculat împotriva dictatorului român Nicolae Ceauşescu, l-au executat şi au îndreptat ţara pe calea democraţiei. Una dintre primele victime ale revoltei care l-a înlăturat pe Ceauşescu şi a alungat comunismul din România a fost corespondentul agenţiei Associated Press (AP), John Daniszewski – în prezent redactor-şef al agenţiei de presă – care, în ziua de 23 decembrie 1989, a fost împuşcat de trei ori în timp ce relata despre evenimentele de atunci din Timişoara, un oraş din vestul ţării. Cu ocazia acestei aniversări, AP pune din nou la dispoziţie relatările la cald transmise de pe patul său de spital din Belgrad, în Serbia, care descriu iadul din România şi lupta sa cu moartea. Articolul a fost publicat pentru prima oară pe data de 26 decembrie 1989.
Belgrad, Iugoslavia – Revolta împotriva dictatorului Nicolae Ceauşescu s-a izbit de opoziţia dură a poliţiei sale secrete, transformând România într-o ţară a groazei, a suspiciunii şi a răzbunării. Sâmbătă noaptea, am devenit victima acestui haos.
Am fost împuşcat de trei ori, scăpând cu viaţă ca prin minune. Un glonţ m-a rănit la cap, iar alte două s-au oprit în braţul meu stâng.
Graţie unor medici săritori din Spitalul Judeţean nr. 1 din Timişoara şi în urma intervenţiei prieteneşti a unor diplomaţi iugoslavi din oraş, am supravieţuit şi, două zile mai târziu, am fost mutat la un spital din Belgrad, capitala Iugoslaviei.
Este greu de descris starea de panică şi paranoia care domnea în Timişoara, un centru petrochimic din vestul României, cu aproximativ 350000 de locuitori.
Evenimentele care au dus la căderea lui Ceauşescu au început cu o săptămână înaintea Crăciunului. Demonstraţiile, menite iniţial să împiedice evacuarea unui pastor protestant, s-au transformat în proteste antiguvernamentale. Civili neînarmaţi au fost împuşcaţi de trupele securităţii de stat, temuta Securitate, în principala piaţă a oraşului.
Niciun occidental nu a putut verifica numărul victimelor, dar medicii cu care am vorbit afirmă că au murit peste 4000 de oameni. După măcel, cadavrele au fost adunate în camioane şi duse la o groapă comună din cimitirul oraşului.
Sângele scurs în piaţă în acea zi a trezit setea de răzbunare a populaţiei.
Localnicii au ripostat printr-o grevă generală, iar armata s-a declarat de partea poporului şi împotriva lui Ceauşescu.
După ce, vineri, televiziunea de stat de la Bucureşti a căzut în mâinile opoziţiei, după patru zile, graniţele au fost deschise pentru prima oară în faţa jurnaliştilor occidentali.
Vineri seara, am zburat de la Varşovia la Belgrad, am închiriat o maşină de la aeroport şi am pornit spre graniţa României.
Chiar înainte de a intra în România, l-am întâlnit pe Ljuba Pajic, un jurnalist iugoslav, care avea să îmi fie tovarăş de drum în zilele care au urmat.
Deşi am ajuns la frontieră fără să am viză, nişte grăniceri într-o uşoară stare de ebrietate, purtând pe braţ o banderolă în culorile naţionale, roşu-galben-albastru, m-au lăsat să intru fără prea multe formalităţi.
„American? Eşti de partea noastră”, mi-a şoptit la ureche un grănicer, având grijă să nu îl audă superiorul.
În cele două ore de drum până la Timişoara, am fost opriţi de grupuri de ţărani care fluturau steagul Românei, cu stema scoasă de pe el. „Ceauşescu kaput! Ceauşescu finit!”, le strigau ei străinilor.
Dar odată intraţi în Timişoara, încordarea a luat locul bucuriei. O sirenă vuia, iar oamenii de pe stradă se temeau de un eventual atac aerian. Ei spuneau că forţele lui Ceauşescu aveau să bombardeze oraşul.
Aşadar, cu farurile stinse, temându-ne de nişte bombe care nu au căzut niciodată şi de silueta neagră a tancurilor ce puteau fi văzute pe multe străzi, am început să căutăm cel mai mare hotel din oraş, unde mă gândeam că o să întâlnesc şi alţi jurnalişti.
Ljuba şi cu mine ne-am oprit la Hotelul Timişoara, aflat în apropiere de Piaţa Operei.
În holul întunecos, am fost percheziţionaţi de tineri înarmaţi cu bâte, cuţite şi cu nişte bastoane mai ascuţite la vârf.
O tânără, care vorbea engleza, mi-a povestit despre masacru:
Copii care se rugau cuminţi cu o zi în urmă, pe 17 decembrie, au fost răpuşi de arme automate, iar când mamele au fugit spre ei, au fost împuşcate şi ele, mi-a povestit tânăra.
Tot în hol, la mai puţin de oră după sosirea în oraş, l-am cunoscut şi pe primul rănit.
Ţinându-se de braţul unui coleg, fotograful francez Jean Langevant şchiopăta, cu o gaură de glonţ în picior.
Sângera mult, dar, cum ra-ta-ta-ta-ta-ul focurilor de armă de afară se apropia, toată lumea se temea să iasă şi să ceară ajutor.
Într-un târziu, o „maşină” (în articol, cuvântul apare în limba română, n. red.) s-a oprit la intrarea hotelului, iar Langevant a fost urcat în ea. Ljuba şi cu mine am hotărât să o urmărim din maşina noastră.
Cu farurile încă stinse, am rulat cu viteză pe străzile pustii, fiindu-ne frică să oprim. Am oprit în curtea Spitalului Judeţean nr. 2. Fotograful a fost dus în sala de operaţie, iar noi ne-am petrecut noaptea moţăind în camera de gardă.
Ca şi alte clădiri din Timişoara pe timpul nopţii, spitalul era ţinut pe cât posibil într-un întuneric înfricoşător.
„Trag în becuri”, mi-a explicat un medic, trăgând o perdea în momentul când lumina slabă a unui televizor a început să răzbată prin cameră.
Medicii spuneau că, începând din 17 decembrie, îngrijesc mulţi răniţi. Şi lor le era frică şi se culcau la pământ atunci când lise părea că tirul vreunei mitraliere se auzea prea aproape. Trasoare roşii treceau peste acoperişul spitalului.
A fost o noapte grea, dar sâmbătă, pe la amiază, împuşcăturile s-au împuţinat îndeajuns de mult încât să ne permitem să ieşim afară. Ne-am petrecut ziua de sâmbătă încercând să găsim un telefon de la care să ne putem transmite relatările.
Seara, m-am întors la Hotelul Timişara, unde am vorbit cu liderul forţelor prodemocratice care îşi stabiliseră acolo cartierul general. Şeful lor era inginer, un tânăr înalt şi mândru, îmbrăcat într-un trening negru şi cu beretă neagră pe cap, care vorbea puţină franceză.
Hotelul se cufundase din nou în întuneric total, aşa că, traversând restaurantul pustiu, ne-a dus la o cafenea din spatele bucătăriei, unde a unit două mese şi ne-a oferit un „festin” românesc – felii de cârnaţi şi brânză sărată, toate udate cu apă minerală cu gust de grapefruit. Un soldat român, înarmat cu un pistol-mitralieră sovietic, şi mai mulţi revoluţionari ne priveau politicos.
I-am întrebat ce fel de ţară voiau să aibă. Replica lor a fost: democraţie şi alegeri libere. Şi soţii Ceauşescu? Grupul a fost de acord că până şi moartea era o pedeapsă prea uşoară pentru ei. Poate, tortura.
După un tur scurt prin centrul oraşului, unde se dăduseră cele mai grele lupte, aici totul părea acum liniştit. După o convorbire telefonică internaţională, am părăsit hotelul.
Afară însă, decorul se schimba brusc. În timp ce plecam, focurile de armă se auzeau foarte aproape. Ne-am urcat în maşină şi am luat-o în direcţia opusă. Doi jurnalişti italieni, care tocmai părăsiseră consulatul, ne-au urmat în maşina lor.
Ceea ce a urmat a fost o fugă de coşmar, fără vreun loc unde să te poţi ascunde. În acest oraş ciudat, orice curbă părea să te arunce în toiul altei lupte. Am încercat să ne croim drum înapoi spre hotel, rulând în cerc din cauza luptelor.
În cele din urmă, norocul ne-a părăsit. La o intersecţie, cineva a îndreptat o lanternă spre noi şi a început să strige în limba română.
Până să putem răspunde sau să putem ieşi din maşină, am văzut fulgerul unei arme şi mi-am dat seama că se trage în noi.
Imediat, am simţit o lovitură în braţ şi un lichid ca o apă caldă care mi se scurgea din cap. Era sângele meu.
După un timp care mi s-a părut o eternitate, am strigat că suntem jurnalişti.
Bărbaţii care se îndreptau spre noi dintr-un buncăr – unii în unigformă, iar alţii îmbrăcaţi civil – ţipau la noi şi ne trăgeau spre ei. Am fost bruscaţi. Un bărbat s-a îndreptat spre mine cu un cuţit în mână, dar s-a oprit tocmai când era pe punctul să mă înjunghie. Un soldat îndrepta o armă spre capul meu. M-am gândit că ne vor ucide.
Amicul meu, Ljuba, nu a fost rănit, dar a fost bătut. Ne-au luat banii.
Dintre italieni, unul a fost grav rănit în piept, iar celălalt a scăpat nevătămat.
În cele din urmă, spre uşurarea mea, au sosit două ambulanţe. Fotograful italian Pasqale Modita a plecat primul. Apoi a fost rândul meu.
Din fericire, drumul până la spital a fost scurt şi, pentru a doua noapte consecutiv în acest oraş, m-am aflat din nou sub protecţia medicilor.
Gloanţele îmi intraseră în partea de sus a braţului stâng, la mică distanţă de inimă. Cel de-al treilea mă rănise la cap, dar nu intrase în ţeastă.
„Ai fost foarte, foarte norocos”, mi-a spus medicul meu preferat. Examinându-mi rana din braţ după prima operaţie suferită, medicul mi-a repetat: „Un om cu un noroc ca al tău o să aibă viaţă lungă”.
Timp de două nopţi şi o zi, atât cât am stat în convalescenţă la spital, sub fereastra mea, luptele se înteţeau între armata română şi micile, dar nemiloasele brigăzi armate credincioase lui Ceauşescu. Mă temeam că Securitatea va învinge şi ne va omorî pe toţi.
Dar, în Ziua de Crăciun, la aproximativ 36 de ore după ce fusesem rănit, nişte ambulanţe, obţinute în urma unei înţelegeri între guvernul iugoslav şi AP, ne-au dus pe mine şi pe Zeljko Šajan, un reporter rănit al televiziunii din Zagreb, la Belgrad.
Niciodată nu ami mai fost atât de fericit să trec o frontieră.
THE WASHINGTON POST (SUA), 16 decembrie 2014
Articol de John Daniszewski
Traducerea: Alexandru Danga
Puteti accesa mai multe materiale din aceasta categorie abonandu-va la buletinul “Romania vazuta din Strainatate”.
Pentru a primi o oferta personalizata puteti vizita Oferta RADOR sau va rugam sa ne contactati prin departamentul nostru de vanzari:
Iuliana Gheorghe Tel: 0756.079.558 sau 021.303.1608, e-mail: iuliana.gheorghe@radioromania.ro
