Sâmbătă, 8 septembrie, este marcată Naşterea Maicii Domnului, în Calendarul Creştin-Ortodox şi al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, şi Naşterea Sfintei Fecioare Maria, în Calendarul Romano-Catolic.
Numită popular şi Sfântă Măria Mică, este prima mare sărbătoare a Noului An Bisericesc început la 1 septembrie, iar cifra 8 simbolizează veşnicia, viaţa fără de sfârşit.
În condiţiile în care Sfânta Scriptură nu face referiri la Naşterea Maicii Domnului, evenimentul este istorisit în scrierile necanonice, apocrife.
Spre exemplu, un fragment din Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-creştină, scrisă în jurul anului 140, are câteva referiri la originea şi copilăria Maicii Domnului.
Astfel, aflăm că tatăl Fecioarei Maria se numea Ioachim, fiind din seminţia lui Iuda, iar soţia lui Ioachim era Ana, fiica preotului Matthan. Neavând copii, Ioachim şi Ana îndrăznesc să-i ceară lui Dumnezeu să devină părinţi, deşi au o vârstă înaintată.
Tradiţia spune că în al cincizecilea an al căsătoriei lor, Marele Preot de la Templu le-a refuzat în public jertfa, numindu-i „blestemaţi”.
Evanghelia apocrifă a vieţii Maicii Domnului arată că Ioachim a afirmat, către soţia sa: „Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea. Mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, să ne dăruiască un copil”. La rândul ei, Ana începe şi ea să se roage lui Dumnezeu: „…de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toata inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale”.
Atât lui Ioachim cât şi Anei li se va arăta Îngerul Gavriil, care spune că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Sa şi că acest prunc se va umple de Duh Sfânt din pântecele mamei sale şi că va fi ales al lui Dumnezeu. Astfel a avut loc minunea naşterii Mariei.
După naştere, când Maria a împlinit trei ani, Ioachim şi Ana au adus-o la templu, unde avea să rămână până la vârsta de 14 sau 15 ani.
Maria este fiinţa care avea să fie Mama lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru mântuirea lumii.
Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea în biserică (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august) sunt cele patru mari sărbători creştine închinate Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. De asemenea, Maica Domnului are în calendarul ortodox alte 5 zile de pomenire: 1 octombrie – Acoperământul Maicii Domnului, 9 decembrie – Zămislirea Sfintei Fecioare de către Sfânta Ana, 26 decembrie – Soborul Maicii Domnului, 2 iulie – Aşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne, şi 31 august – Punerea în raclă a brâului Maicii Domnului.
Numele de Maria provine din ebraică, „Aia” însemnând „Doamnă”, iar numele evreiesc Maryam sau Miryam ar putea fi de străveche origine egipteană, provenind din din verbul mri – „a iubi”, cu sufixul afectiv – am, deci „cea iubită”.
Naşterea Maicii Domnului este sărbătorită şi de copţii egipteni dar şi de iacobiţii sirieni, începând din jurul anilor 430 – 450, înainte de al IV-lea Sinod Ecumenic, când s-a produs ruperea acestora de Biserica Ortodoxă.
În Occident, sărbătoarea datează din perioada anilor 687-701, iar data prăznuirii reprezintă ziua sfinţirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, la începutul secolului al V-lea, construită la Ierusalim de împărăteasa Eudoxia.
În tradiţia populară, Naşterea Maicii Domnului reprezintă hotarul dintre vară şi toamnă. Se spune că în această zi, unele păsări cum sunt rândunelele, zboară spre locuri mai calde, iar insectele încep să se ascundă în pământ.
Se spune că începând cu această zi se culeg viile, unele fructe şi plante medicinale, se bat nucii pentru a avea rod bogat şi anul viitor, se recoltează culturile de câmp şi se fac semănăturile de toamnă.
Este ziua în care vremea începe să se strice, devenind capricioasă si mai răcoroasă, cum se întâmplă în fiecare toamnă lăsată de la Dumnezeu.
De asemenea, se spune că astăzi, mai mult ca niciodată, Maica Domnului îl roagă pe Dumnezeu să plece urechea la rugăciunile de dezlegare a pântecelor şi să dăruiască copii celor care şi-i doresc precum a făcut în cazul lui Ioachim şi Ana.
De Sfânta Maria Mică există obiceiul de a împărţi cele mai alese fructe ale toamnei – prune şi struguri – celor vii în amintirea şi pentru pomenirea sufletului celor “adormiţi”.
O altă superstiţie veche românească spune cei care mănâncă gătit la foc în această zi pot atrage asupra lor boli grave. Tradiţia mai arată că de această sfântă sărbătoare nu se lucrează şi nu se fac treburi gospodăreşti: bărbaţii nu au voie să meşterească sau să facă treabă prin gospodărie, iar femeile nu au voie să coasă şi să spele rufe pentru a nu atrage răul asupra lor şi a familiilor lor. Mai mult, în unele zone există credinţa că ziua de dinaintea sărbătorii şi ziua de după aduc ghinion celor care lucrează – bărbaţii se vor lovi, iar femeilor li se va arde mâncarea. În unele zone există chiar superstiţia conform căreia dacă găteşti înainte sau după Sfânta Maria Mică, ţi se varsă oala cu mâncare şi îi arde pe copii.
În cultura populară se mai spune că aceia care nu şi-au adunat plante medicinale până acum, nu trebuie să mai facă acest lucru, pentru că acestea îşi pierd puterea tămăduitoare dacă sunt culese după Sfânta Maria Mică.
În Maramureş se spune că toamna va fi urâtă şi cu precipitaţii dacă plouă pe 8 septembrie, iar dacă înfloresc merii şi perii, înseamnă că toamna va fi plăcută, iar recoltele se vor culege uşor. Dealtfel în mai multe zone ale ţării, semnele din această zi îi ajută pe oameni să facă prognoze despre următorul an agricol.
În alte regiuni, oamenii sunt ferm convinşi că vremea se strică de tot după Sfânta Maria Mică, vara devenind o simplă amintire, păsările călătoare îşi iau zborul către ţinuturi mai calde iar insectele se ascund în pământ.
În vechime se spunea că, începând cu această zi, nu se mai poartă pălărie, fiindcă vine cu adevărat vremea rea, de unde şi expresia “O trecut Sântămăria, leapădă şi pălăria”.
