Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Alice Perşoiu a fost secretară la Direcţia programe, din 1935 până în 1941. În tot acest interval, s-au făcut progrese mari, cel puţin în privinţa emisiunilor. Dacă în primul an de existenţă radioul oferea ascultătorilor săi 70% emisiuni muzicale, 20% vorbite şi doar 10% mixte, în 1938 proporţiile s-au schimbat: emisiunile muzicale erau 52%, cele vorbite 22%, iar cele mixte 25%. Angajaţii, încă puţin numeroşi în anii dintre războaie, se simţeau ca într-o familie.
„În 1936, pe ziua de Sfântul Nicolae, era ziua generalului Nicolae Condescu care era preşedintele Consiliului de Administraţie. Şi se hotărâse, în fine, că ziua de Sfântul Nicolae era ziua Radiodifuziunii. Şi-a fost primul banchet pe care-l ştiu eu, nu ştiu dacă înainte de ’35 a mai fost vreunul. Ăsta a fost la Sala Bulevard, unde au fost toate serviciile Radiodifuziunii. A fost un banchet cu menu foarte bun, bine alcătuit şi foarte savuros şi s-a petrecut până dimineaţă, toţi salariaţii am fost invitaţi, iar de la Bod – pentru că au fost şi de la Bod delegaţi – toţi, de la director până la oamenii de serviciu au fost toţi prezenţi. Natural, cei care erau de serviciu, paza, n-au putut să vie, însă salariaţii au venit toţi. A fost o petrecere colegială, s-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, s-a petrecut până în zorii dimineţii.
[Pe urmă], de la Bucureşti se făcea excursie ca să cunoaştem staţia Bod. În fiecare săptămână pleca o maşină mare cu salariaţi la Bod, ca să viziteze staţia şi acolo eram primiţi, natural, cu masă. S-a făcut toată vara lui ’36, ca să se perinde toţi salariaţii, de la contabilitate, de la abonamente, programe, toată lumea a trecut… şi acelea, pot să zic aşa, au fost reuniuni colegiale.
Iar în ’37 a fost al doilea banchet la sala A.M.A. – sala Asociaţiei Avocaţilor şi Magistraţilor – pe strada Batiştei. Natural, la amândouă aceste banchete era masa şefilor, a invitaţilor. A fost o masă a Consiliului de Administraţie în care au fost şi dintre salariaţii noştri, Eliza Hagi Anton, Magda Creţoiu, Puia Rebreanu, Ileana Vişinescu… nu mai mi-aduc aminte. Iar directorul – în ’36 era atunci Gheorghe Munteanu, am fost repartizată chiar lângă el – directorul a stat în rândul nostru, cu domnul Mugur, care era directorul programelor, cu doctorul Voiculescu (…). A fost o atmosferă foarte plăcută şi directorul a dansat cu o parte din salariate, că nu putea cu toate doamnele din Societate. Toată lumea ne-am simţit foarte, foarte bine ! (…) Aceeaşi atmosferă plăcută, camaraderie, adevăraţi prieteni, fără invidii, fără răutăţi, noi am fost ca o familie, cel puţin programele şi tehnica, adică inginerii de la tehnic şi noi, care eram într-o deplină armonie (…). A fost, va să zică, în ’37, ’38, ’39. Apoi a fost perioada mai grea, au început concentrările, mobilizările. După război s-a schimbat şi structura şi probabil că <tovarăşii > au făcut <reuniuni tovărăşeşti>.”
[Interviu de S. Iliescu, 1994]
Adela Dobrescu a fost timp de 10 ani crainic la Serviciul şi apoi Direcţia prezentare, angajată fiind în 1935.
„Relaţiile dintre oameni erau extraordinare! Toţi eram o familie, ne iubeam unii pe alţii, la nicio altă instituţie, cred, nu se făcea câte un bal, de două ori pe lună. Şi la acest bal eram toţi invitaţi într-o sală – nu mai ţin minte exact sălile – ne duceam în rochii de seară, veneau toţi directorii, unii cu soţiile, alţii fără şi eram prieteni, dansau cu noi, mâncam, vorbeam, râdeam şi stăteam până târziu după miezul nopţii când bineînţeles veneam acasă cu o mare maşină, care era maşina instituţiei şi care ne aducea pe toţi acasă.”
