Oamenii Radioului
Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Inginerul Ilie Drăgan a început să lucreze în 1958 la Radioteleviziunea Română. După un an, a devenit şeful Serviciului Transmisie Radio, iar în 1990 avea să fie numit directorul Direcţiei de realizare şi difuzare a emisiunilor de Radio.
„Când am venit la Serviciul de transmisiuni era o dotare la nivelul acelor ani, mai bine zis la nivelul anilor 1953 când a fost dată în exploatare noua Casă Radio. Mi-aduc aminte că utilizam transmisii cu nişte utilaje pe tuburi electronice, noi le spuneam CN şi, pentru a putea avea şi o alimentare de rezervă, foloseam nişte baterii de 110 V, aşa-zise <cărămizi>, efectiv erau, ca volum, două <cărămizi> puse una peste alta! Şi când plecai în deplasare – dotarea cu autoturisme speciale nu era la nivelul care există astăzi în Radiodifuziunea Română – puneai aceste <cărămizi> care erau în număr de două într-o geantă, mai luai cu tine un magnetofon, care avea de multe ori peste 35 de kilograme, care mergea cu bandă de hârtie şi plecai cu trenul undeva, în provincie, să faci nişte înregistrări. În condiţiile în care se realizau nişte înregistrări din domeniul agriculturii, redactorii, tehnicienii trebuiau să meargă pe câmp, acolo, la locul de realizare a produselor agricole, unde nu exista energie electrică şi unde serviciul era dotat cu două sau trei grupuri electrogene pe care le băgai în maşină. Ajungeai la <locul faptei>, la locul înregistrării, le alimentau cu benzină, le dădeau drumul, alimentau magnetofoanele şi uite aşa se făceau înregistrările în acele timpuri. (…)
Când am venit eu în cadrul acestui serviciu, am găsit în exploatare un car de reportaj mare, care avea şi o cabină de crainic, undeva deasupra şoferului, era un Mercedes de prin 1938, aşa mi s-a spus la timpul respectiv, pe care noi îl foloseam mai rar în exploatarea curentă, îl foloseam mai mult la transmisii din astea mari complexe, cum erau transmisiile de 1 Mai şi 23 August din Piaţa Aviatorilor. Ştiţi şi dumneavoastră că în perioada asta, în aceste două zile se făceau mari transmisii, mari parade în Piaţa Aviatorilor şi noi ne amplasam acolo cu circa două săptămâni înainte de eveniment, împânzeam toată piaţa cu cable şi cu aparatură şi acolo se construia, vizavi, era chiar în parc unde era fosta statuie, acolo aveam noi un loc unde amplasam acest car de reportaj şi acolo aveam o cutie terminală, prin care aveam nişte legături directe cu Radioul şi Televiziunea. Această cutie terminală avea aşa, o formă cam ciudată, şi până la urmă a intrat în vocabularul nostru [cu porecla] <locul de mormânt>. Maşina era amplasată lângă <mormânt>, circuitele se găseau lângă <mormânt> – bineînţeles, acest <mormânt> în ghilimele.
În cadrul acestei dotări, mai aveam un car de reportaj, Steyr, care era de o dotare mai recentă, avea pe el tot pupitre de acest gen, era din Austria carul şi prin intermediul căruia noi realizam înregistrări din-astea mai complexe, transmisii mai complexe. Cu acest car s-au făcut primele emisiuni la Radio Vacanţa, până în momentul în care Radio Vacanţa, ca studio estival, a fost transferat de la Vila 27, la Vila 1 din Mamaia. Când s-a construit studioul, carul ăsta de reportaj, Steyr, l-am mai folosit vreo doi-trei ani, după care a fost transferat la studiul teritorial Radio Craiova.
Ulterior, cam din 1963-1964, am început să ne ocupăm de <auto-dotare>, aşa era un termen consacrat în acele timpuri şi am început să construim mici care de reportaj pe maşini Volga şi pe microbuze TV. Pe Volga, locul din spatele şoferului avea un pupitru simplu din lemn, mai bine zis un blat din lemn, unde era montat un telefon din-ăla cu manivelă, ca să putem să intrăm în legătură cu Bucureştiul, prin nişte circuite puse la dispoziţie de către colegii de la telefoane. Se mai găsea un pupitru EMT, era perioada în care începusem să ne modernizăm, am plecat de la utilaje cu tuburi electronice, ăsta era utilaj tranzistorizat, mai aveam nişte magnetofoane, conectate la acest pupitru şi reuşeam să facem nişte înregistrări la nivelul unor microfoane mai de calitate în număr de patru. Microbuzele TV erau destinate unor înregistrări muzicale, unde la început aveam acele CN-uri, câte două pe fiecare maşină, cuplate; după aceea am trecut la aceste pupitre EMT, tot aşa câte două cuplate, deci acum aveam posibilitatea să folosim la o înregistrare opt microfoane.
Şi mai aveam mici dotări în acest sens, la unele puncte din Bucureşti. De exemplu, la Ateneul Român aveam o cabină a Radiodifuziunii Române, această cabină a fost dotată cu un pupitru IAB cu nouă canale, era un pupitru mai performant. Ulterior, această cabină a fost refăcută totalmente şi s-au pus două pupitre de acest gen, deci puteam să lucrăm cu circa 16 microfoane. Mai aveam la Opera Română, undeva, la nivel foarte înalt, aproape de pod, aveam o cabină într-un spaţiu toatalmente neadecvat unei cabine de înregistrări şi de transmisii muzicale, aveam tot aşa, o aparatură muzicală, cu cele pe care le-am relatat mai devreme, aveam un microfon tras prin pod şi în cupolă; acest microfon prin cupolă atârna în mijlocul sălii, era un microfon foarte folosit de regizorii muzicali din acea vreme. La Comitetul Central, ulterior, s-au realizat nişte instalaţii, nu numai în Comitetul Central ci şi în alte puncte din ţară şi chiar din Bucureşti, nişte instalaţii din astea speciale, destinate a intra în funcţiune numai în condiţii din astea de forţă majoră.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2000]
