Iubit pentru mesajele pe care le transmitea şi respectat pentru ceea ce reprezenta în sine, Radioul public a fost, de la naşterea sa cu 90 de ani în urmă, prietenul apropiat al românilor. Le-a împărtăşit bucuriile şi temerile, i-a informat, i-a amuzat, i-a învăţat. Generaţii întregi de reporteri, redactori, operatori, tehnicieni, ingineri au trebăluit pentru ascultători, în clădirea veche din strada Fântânii şi în cea nouă din strada Nuferilor – apoi General Berthelot – zile, luni, ani, zeci de ani. Priceperea, creativitatea şi puterea lor de muncă au hrănit spiritul românilor aproape un secol. După ce şi-au încheiat activitatea, oamenii Radioului ne-au mai lăsat un dar preţios, pe care noi l-am păstrat în Arhiva de istorie orală: povestirile lor despre vremurile în care lucrau pentru bunul mers al programelor…
Josette Majdanek a fost timp de peste 30 de ani realizator de rubrici şi emisiuni literare la Radio, semnând cu numele de microfon Josette Dan. Colaborase încă de când era studentă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, secţia engleză şi germană. În 1950, atunci când a fost angajată, redacţia culturală din Radiodifuziune încă se numea Carnetul Cultural. Pe lângă emisiunile impuse, accentuat propagandistice din anii stalinismului, Josette Dan a putut totuşi, cel puţin în anii „relaxării ideologice”, să îşi manifeste creativitatea în emisiuni ceva mai libere de dogmatismul comunist, aşa cum erau emisiunile literare. Până în anii ’80 când şi-a încheiat activitatea din Radio, Josette Majdanek a lucrat seriile Scriitori ai secolul XX, Scriitori contemporani de peste hotare, Lecturi paralele şi alte câteva, difuzate pe Canalul Cultural.
„Am făcut câteva emisiuni Dicţionarul de literatură universală, când l-am preluat, în 1973. Dar, eu propunându-mi să lărgesc orizontul de cunoaştere al ascultătorului, să-i ofer opere de seamă ale literaturii universale şi române, valorile adevărate ale literaturii române, am conceput diverse rubrici în care să pot să realizez aceste obiective. Şi am iniţiat imediat un ciclu: Actualitatea clasicilor. Din titlu se vede ce doream prin aceasta. Mai ales pentru acest ciclu am chemat la microfon profesori universitari, poeţi care traduceau din marii poeţi ai lumii, din clasici. Deci, ăsta a fost un obiectiv. După aceea, doream să fac cunoscut scriitori, să fac cunoscuţi scriitori contemporani. […]
Ce cicluri am mai introdus eu la Dicţionar?… Dau un exemplu: Specii literare. A ţinut vreo trei ani acest ciclu, totul a pornit de la o idee de a mea de a face o emisiune despre sonet. Şi l-am invitat pe Romulus Vulpescu la acea emisiune. El era un colaborator permanent al Radioului la multe emisiuni şi câteodată mă ajuta şi în cabină, le făcea el şi în cabină, aşa pasionat era. Şi a ieşit foarte bună emisiunea! Deci, el a vorbit despre sonet şi a prezentat tot felul de sonete… cu actori, mai citea şi el, aşa.
Cum aţi făcut ca aceste rubrici să fie mereu vii? Că ele se mai tocesc cu timpul…
Păi asta făceam întotdeauna, că dacă nu emisiunea nu rezista. De altfel, nu mi-a fost desfiinţată nicio emisiune dintre cele interesante, în afară de Scriitori ai secolului XX, înlocuită cu Lecturi paralele. Dar nu numai de asta, am considerat că este foarte instructiv pentru ascultători, mai erau şi tineri care ascultau, să iniţiez un asemenea ciclu, Specii literare. Deci, aceste emisiuni de specii literare erau emisiuni întregi, de 20 de minute, consacrate respectivului… cum să spun, respectivei specii. Am făcut, de exemplu, o emisiune Tragedia şi am pornit de la un antic şi am ajuns la O’Neill […], am luat teatrul lui O’Neill, am citit, am ales un fragment şi l-am înregistrat eu în cabină. De fapt, eu figuram acolo ca redactor al emisiunii. Nu era de făcut comperaj, nu era de făcut o prezentare a mea, dar în ce a constat munca mea? Eu am ales fragmentele, am ales şi scriitorii, fiind de acord şi Zoe Dumitrescu Buşulenga, de pildă, care a scris textul. Am cronometrat, am copiat şi am cronometrat fragmentele, i-am spus deci cât timp are ea la dispoziţie şi ea a făcut şi introducerea spre fragmente şi atunci părea… eu păream că nu exist acolo, dar de fapt am existat. […]
După aia… am pomenit despre ultimul ciclu pe care l-am iniţiat, Dicţionarul de literatură universală şi pe care Florin Constantin Pavlovici, urmaşul meu, l-a continuat; a mai fost Mari poeme ale lumii unde iar mi-au vorbit şi profesori universitari, dar şi traducătorii respectivelor mari poeme. Şi ciclul ăsta a ţinut… cred că tot aproape trei ani a fost, iar, foarte interesant, emisiuni întregi. […]
În anii ’80 vi s-a spus vreodată sau vi s-a sugerat să folosiţi în emisiuni mai mulţi scriitori români decât scriitori din literatura universală?
Nu pot afirma aşa ceva, dar era limpede că înaintea unor zile din astea festive, 30 decembrie, 1 mai, 23 august era obligatoriu ca Dicţionarul să fie consacrat unor opere valoroase ale literaturii române sau răsunetului peste hotare al literaturii române şi eu am reuşit să fac atractive şi asemenea emisiuni, folosind interviurile pe care fie eu, fie colegi de-ai mei de la emisiuni pentru străinătate le luau unor scriitori sau traducători numai ai literaturii române, ai unor opere valoroase. Ţiu minte că am luat un interviu, a fost foarte interesant, unui scriitor, nu era chiar scriitor, în sfârşit, unui om de cultură suedez, Besner parcă îl chema, care a tradus din Marin Preda şi a tradus Intrusul şi încă o carte a lui Preda şi el s-a perfecţionat aici, a făcut romanistică acolo şi a venit şi aici să se perfecţioneze şi totul a fost în limba română, acest interviu. […] Am avut foarte multe interviuri, chiar eu personal, cu traducători, încă de pe vremea Lecturilor paralele. Şi le mai dădeam şi în reluare, pentru că erau destul de dese emisiunile şi nu veneau atâţia traducători străini. […]
Eu n-am renunţat niciodată, unde şi pe cât era cu putinţă, să am voci de scriitori şi actori străini şi să am ceva citit [la microfon]. N-am putut realiza bineînţeles întotdeauna acest lucru, dar cât am făcut eu emisiunea m-am străduit, folosind din fonotecă, primind câteodată încă ceva din străinătate, dar m-am străduit să colorez emisiunea. Şi faptul că alegeam cei mai buni actori şi ei colorau… când asculţi şi astăzi pe câte unul din ăştia citind, cum e Ion Caramitru sau câţi alţii care citesc atât de frumos, păcat că i-am pierdut pe unii definitiv, că nu mai există, dar vocile lor au rămas în fonotecă.
Eu sunt un om care, în general, ţin şi cu tradiţia. Sunt două fiinţe în mine: una care e foarte constantă în prietenie, în căsnicie, în viaţă şi alta care tinde spre nou şi doreşte să vadă şi să călătorească şi să împrospăteze emisiunea, cum era în cazul de faţă. Şi atuncea, am făcut ceea ce n-a făcut nimeni [până atunci], am găsit o soluţie: interviuri cu scriitorii. Îi prezentam eu şi după aceea o mică conversaţie [informală], care nu era un interviu propriu-zis cum luam unor scriitori, dar era o punere în temă şi a rămas în Fonoteca de Aur a Radioului şi acest ciclu, sper, în întregime. Deci, am găsit soluţia acestor interviuri cu Fori Eterle, Gina Patrichi, Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuţă, Silviu Stănculescu, Val Săndulescu şi mulţi alţi actori, colaboratori ai Radioului, care în felul ăsta au rămas şi cu ceva spus de ei, şi cu opiniile lor despre teatru şi despre poezie. Altfel, rămâneau numai cu roluri jucate şi cu recitări… Şi în felul ăsta emisiunea a devenit atractivă.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
