Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Ana Birtolon, fiica avocatului Ştefan Cicio Pop – unul dintre cei mai activi oameni în slujba Unirii – avea atunci 20 de ani; în acele zile intense din noiembrie 1918 şi-a ajutat tatăl, fiindu-i un fel de secretară.
Sfârşitul războiului, revoluţia maghiară şi gripa spaniolă
„Tata era la Budapesta, mama era la ţară, deoarece bântuia gripa spaniolă şi sora tatei care ajuta la moşie îi administra şi îi ajuta acolo, era grav bolnavă de gripă, preoteasa murise, care era prietenă cu noi, şi preotul era pe moarte, deci tot satul era dat peste cap. Mama s-a înarmat cu medicamente, cu tot ce trebuia pentru sat, cu cantităţi, şi a plecat. De acolo ne trimitea alimente, că nu mai erau alimente în oraş şi ne trimitea la câteva zile un car cu toate cele necesare de-ale gurii, nu numai pentru noi, ştia că vine multă lume la noi, să fie! Soseau de pretutindeni soldaţii de pe fronturi, dezorientaţi, trenurile erau pline, bineînţeles, şi de ungurii din Ardeal care îşi aruncau din tren ofiţerii, le smulgeau epoleţii, aşa că noi ştiam despre toate acestea şi mă gândeam cu îngrijorare şi am zis că împachetez fraţii şi cu un om bun de-al nostru care avea trăsură şi cai mă duc peste podul de la Aradul Nou, trec în Banatul pur românesc şi mă duc numai în regiune românească numai până la mama la ţară. […]
Aud soneria şi mă duc la uşă şi intră o droaie cam de 14-15 tineri de la vârsta de 18 până la 28, ofiţeri în rezervă, ofiţeri activi – aveam câteva regimente româneşti la Arad, adică cu componenta ţăranilor noştri din judeţ, ofiţerii şi cei activi, şi cei de carieră erau români. Norocul nostru că a fost între ei şi un element mai serios, pentru că entuziasmul tineretului nu cunoştea margini, deja ne vedeam stăpâni pe toate! Şi au intrat în casă: <Domnişoara Ani, este revoluţie!> Zic: <Văd!> <Ei, şi? Ce facem?> – mă întrebau pe mine ce facem! Zic: <Da, mă gândesc la un lucru: oare ungurii vor putea stăpâni aicea, poliţia ungurească va putea stăpâni excesele şi omorurile şi schingiuiri, nu ştiu ce? Dacă, voi ofiţerii ziceţi că este revoluţie, atunci să fie revoluţie, ne organizăm, facem un manifest!> Pentru că eu ştiam despre toate amănuntele, cum trec prin gară sute şi sute de trenuri cu cei care vin în debandadă de pe front. În timpul războiului eram deja mărişoară, că aveam deja 20 de ani atunci, în momentul ăsta, aşa că eram foarte iniţiată în toate chestiunile astea şi am spus, lucrând şi la Crucea Roşie printre români, adică nu am făcut discriminare, eram împărţită la un spital unde mergeam, le dam la soldaţii care nu puteau, nu aveau mâini, picioare, cu linguriţa în gură mâncarea şi m-am obişnuit cu războiul şi cu chestiile astea şi făceam ce puteam ca să le îndulcim soarta. Şi atunci numaidecât am zis: facem o permanenţă în gară, cu doamnele noastre românce de la Crucea Roşie, servim ceai fierbinte, servim pâinici pe care le făceam acasă.”
Manifeste pentru deşteptarea românilor
„Şi mi-am [mai] zis: ce să facem, trebuie să facem un manifest şi să meargă tinerii ăştia, elevii de liceu, fratele meu, toţi liceeni români, băieţii, să facă cu schimbul gardă în gară şi să împărţească primul manifest. Of, Doamne, dacă aş avea un singur exemplar din acest manifest pe care cu entuziasmul de nedescris al tinereţii nu îmi mai aduc aminte cum l-am compus! Ştiu că m-am repezit la pian şi am început să cântăm Deşteaptă-te române! Şi La arme! Aşa, era o nebunie tinerească, ăsta era începutul unei organizaţii foarte serioase, începutul începutului! Şi am cântat şi iar am cântat… Când am cântat şi La arme! atunci am sărit sus să facem manifestul. Şi îmi aduc aminte vag că am intercalat vreo câteva şiruri din La arme! în acest manifest. Manifestul în esenţă era că a sosit ceasul mare pentru români… Şi zic: acum, cum iscălim această chemare, ca soldaţii să meargă lămuriţi şi să le spunem şi să-i rugăm că ziua mare vine şi să nu murdărim această zi mare cu sânge şi cu ură, în sfârşit, să nu facem [măcel]…[…] Jos am semnat… cum să semnăm?! Am spus: <Sfatul Naţional> – îmi vine să râd. <…Şi îl tipărim, mergem la voi, toţi, voi ştiţi culege litere, mergem la Românul>. […]
Am tipărit acest manifest, l-am folosit până când a sosit tata de la Budapesta, a doua sau a treia zi, ne-a găsit în plină organizare. Deja a doua zi ei au plecat, am cântat, am luat hotărârile şi a doua zi la 7 toată lumea [a fost] în picioare şi au dat iarăşi buzna acasă. <Ce să facem, ce să facem?> Atunci am mai adăugat încă [în manifest]: <Veniţi cu toţii, întoarceţi-vă cu toţii la Arad unde se va forma un centru civil şi militar>, adresa strada Fabia Gabor nr. 7, aşa s-a numit. Şi după toate astea, a doua zi am stat, am cântat, am făcut planul şi am zis [iar]: <Trebuie să ne organizăm, asta este clar, să o luăm înainte!> Era un sublocotenent, avocat din Pecica, Ceaclan, zice: <Lasă, că aranjez eu ceva pentru mâine, vin cu 30 de căruţe, 40-50 de căruţe, cu steaguri tricolore şi intrăm în Arad!> Zic: <Bine, dar să nu facem nimic negândit!> Zice: <Nu, lasă pe mine! Să nu îi provocăm, să ne purtăm foarte chibzuit…>
Se face dimineaţă, vine sublocotentul Oprea, un sportiv, un băiat tânăr – atunci s-a trezit că e român şi era mai român decât toţi românii – şi când a văzut entuziasmul ăsta, a fost primul dintre primii: <Domnişoara Ani, vreau să cumpăr un camion de la nemţii care se retrag!> Zic: <Bine, cât îţi trebuie?> <5000>. <Poftim 5000, du-te cumpără.> Vine mai târziu: <Vreau să cumpăr nişte mitraliere.> <Cumpără vreo două-trei, hai cu ele în pod…> <Nu, alea în birou…>, fiindcă trebuie să îţi spun că am evacuat toată casa, adică a rămas dormitorul tatălui meu şi camera fetelor; astea două erau către stradă, în mijloc era un salon mare care era pentru sfaturile intime şi sufrageria către curte, care era cu o masă mare de stejar cu 12 scaune şi cu un bufet mare, aşa, unde încăpeau acte, tot ce vrei. Eu scosesem banii din casa de fier şi i-am pus în sertarul sufrageriei şi aia a devenit imediat casa gărzilor naţionale care se înjghebau. Şi atunci m-am sfătuit şi cu ofiţerii ăştia mai… cum v-am spus, că erau şi mai serioşi, era maiorul Şerb, un om foarte bine, un român bun, un om foarte sobru şi el spunea: <Copii, nu faceţi prostii, că dacă duceţi ecrazita pe care aţi cumpărat-o în pod, ca să ne apărăm cu ea, în strada asta strâmtă, dacă aruncăm ecrazita explodăm şi noi!> […] Era sublocotentul Rimbaş, un băiat foarte inimos… unde locuia el era un regiment de croaţi şi interesant lucru că aceşti croaţi s-au ataşat de noi, de românii de acolo şi făceau una cu noi, şi ei veneau şi ne livrau mereu ştiri. Pe urmă sârbii, toată lumea, băieţii arhitectului Tabacovici […]. Deci, iată erau toate naţiunile reprezentate acolo, în jurul nostru.
Atunci am început să facem de mâncare, am organizat nucleul ăsta în gară, o permanenţă care se schimba zi şi noapte, elevii de liceu, că era stare de revoluţie nu mai se făcea şcoală şi liceu şi nu ştiu ce, toată lumea cu marele semn de întrebare în suflet, ce se întâmplă, ce se întâmplă?!..”
Ştefan Cicio Pop obţine preluarea regimentului din Arad
„Trece o zi, două, a treia zi apare tata, iară nebărbierit, o cale de patru-cinci ore… acceleratul a făcut-o în 38 de ore. Aşa că era obosit, s-a dus, s-a primenit, dar când a deschis uşa şi a văzut forfota din casă… am tras mese, doctorul Jovin a venit mai târziu, dar el a fost… peste vreo 10 zile el a fost principalul telefonist, i-am tras un pat de campanie lângă telefon, zi şi noapte ţinea cu Erdélyi, la Budapesta, legătura, cu Maniu la Viena, cunoştea pe amândoi personal, ştia şi nemţeşte. […]
Aici ţin să accentuez această minunată şi indescriptibilă şi – poate nici nu înţelege lumea de astăzi! – această solidaritate naţională. Tata, când ne-a văzut, a spus: <Bravo, copii, aşa mi-am închipuit că vă găsesc, să ştiţi alea jacta est – au căzut zarurile! Ziua mare se apropie, trebuie să pregătim naţiunea!> Şi atunci au relatat că cu o zi înainte au arestat ofiţeri români care au avut îndrăzneala ca după noaptea de la mine, s-au prezentat acolo, la comandatura cetăţii din Arad, şi le-au cerut să predeie comanda peste… peste feciorii români care compuneau Regimentul 33, care erau în absolută majoritate românească.
Bineînţeles că tata s-a bărbierit, s-a îmbrăcat – cu 38 de grade febră, gripă spaniolă adusă de pe drum – a luat în jurul lui o gardă de ofiţeri, pe băieţii ăştia, ofiţerii ăştia minunaţi de la Braşov, pe toţi câţi erau acasă, cu mine, în cetate – <Preluăm regimentul!> Se duce tata la generalul Resz şi îi spune: <Excelenţă, am venit să vă cer în urma evenimentelor care se precipită şi în urma drepturilor noastre care sunt recunoscute, de autodeterminare, să ne predaţi regimentul românesc!> <Domnule deputat, cum pretinzi – dumneata eşti un om integru! – de la mine, care sunt un om integru, să-mi trădez Kaiserul?> Şi tata spune: <Domnule general, nu dumneata trădezi Kaiserul, Kaiserul te-a trădat pe dumneata, că a abdicat!> Atunci generalul şi-a pus mâinile în cap: <Mein Kaiser! Mein Kaiser!> Tata a spus: <Regret, repet cu mare insistenţă rugămintea ca să predaţi în mâinile domnului maior Serb, să îi predaţi comanda Regimentului 33!> Zis şi făcut şi obţinut! Gata, deci aveam un regiment la spate! Bravo!… În trei zile – a fost o performanţă şi cu asta ne mândrim noi! […] Asta nici nu s-a consemnat în Românul… Că pe urmă, după trei-patru… după cinci zile a venit Goldiş la Arad cu cheile, cu nu ştiu ce şi i s-a deschis şi am reeditat Românul în continuare. Dar Românul era, cum se spun… sechestrat… şi nu avea voie [să apară]… Şi atunci a început să tipărască, bineînţeles… nu, nu despre chestiunea asta, cum s-a petrecut în noaptea aceea revoluţionară, pe care ulterior ne-am dat seama că, totuşi, a fost de foarte mare importanţă.”
Se pregăteşte tricolorul românesc, se pregătesc cocardele
„Ceaclan, a doua zi a venit de la Pecica Română cu aceste 30 de căruţe, cu steaguri tricolore, cu cai din ăia de rasă, tot în două picioare fugeau caii şi steaguri tricolore care fluturau acolo, ăştia cântau La arme! şi nu ştiu ce, în gura mare, convoiul ăla plin de vitalitate, de putere şi entuziasmul ăla i-a dezarmat, s-au speriat ungurii de moarte, nu a mai mişcat nimeni, nu a înjurat nimeni, nu s-a întâmplat nimic, toţi [spuneau] că <ne omoară românii!>… Nu ştiu cum s-a făcut că deodată s-a găsit tricolorul, eu cred că comercianţi speculanţi au ascuns [pânză] tricolor, că atâta tricolor aveau, cu coşurile ne aduceau panglici tricolore, eu cred că… – era fabrică de panglici în Arad – eu cred că peste noapte au fabricat, de frica noastră, tricolor. Atunci fetiţele, fetele, doamnele care veneau toate să vadă ce este, să ne dea o mână de ajutor, făceau la tricolor, făceau la tricolor, la cocarde! Şi asta era insigna, [soldaţii dădeau] jos Kaiserul de pe chipiu, îl aruncau şi îşi puneau tricolorul, asta era cea mai mare mândrie! O fost zile excepţionale, excepţionale! Totul în unison şi la soldaţii ăştia care veneau de pe front în casa noastră, imediat înţelegeau… După ce a venit tata, s-a tipărit numaidecât bilet, sub scutul Marelui Sfat Naţional… Ăsta era pe roşu tipărit şi lipeau în geamurile străinilor, pe sate. Am obligat pe ofiţeri care se duc în provincie ca să explice ţăranilor că nu se poate acum să ne înecăm în sânge, orice ură ar avea, orice dor de răzbunare să-l lase, să se bucure, să ne pregătim şi să fim mândri şi conştienţi de ziua care ne aşteaptă. ”
Scrisoarea către Mackensen
„Bineînţeles că după ce a sosit tatăl meu, a luat el frânele în mână şi am devenit o simplă secretară, să zicem, personală, a lui tata. Aveam un creion şi un bloc notes în care notam tot, că seara îmi făceam pe urmă bilanţul: asta aici, asta acolo, asta acolo; îi atrăgeam atenţia lui tata ce trebuie să facă, unde trebuie să meargă, consemnam anumite lucruri, mai încercam să prind crâmpeie din discuţii care îmi plăceau, să mi le ţin de amintire. Şi cam ăsta a fost rolul meu, nu cum se scrie, cum au scris despre mine că am luat jurământul soldaţilor care veneau în curte. Nu! Aveam pe preotul care a venit de la Praga, era acolo, preot militar, şi el lua jurământul soldaţilor, eu consemnam numele în carnete, în alte carnete, ca să le am la îndemână, pe judeţe şi aşa mai departe – [eram] secretară şi martoră la evenimente.
În decursul pregătirilor pentru Alba Iulia, este foarte important să precizez cum s-a întâmplat că ordinea la Alba Iulia a fost aşa de perfectă, organizarea ordinii şi a primirilor şi nu ştiu ce. Întâi de toate, tata a scris o scrisoare personală lui Mackensen care era şeful acestei… nu ştiu cum să spun, retrageri ordonate a nemţilor prin tot Ardealul, adică pe toată linia Mureşului, în Arad, la Curtici au trecut graniţa. Tata i-a scris următoarea scrisoare: <Excelenţă, vă rog să binevoiţi, în vederea Marei Adunări Constituante a poporului român transilvănean, să binevoiţi a opri trecerile trupelor dumneavoastră în retragere, ca să evităm orice ciocnire între zecile de mii, sutele de mii de oameni care vor coborî pe toate cărările şi pe toate căile de acces, în ziua de 1 Decembrie, la Alba Iulia. Vă rog ca o zi înainte şi o zi după, deci trei zile, să opriţi trecerea trupelor, ca să evităm o ciocnire sau mici incidente inutile>.”
O organizare fără cusur
„Căpitanul Medrea, pe atunci era căpitan, un foarte vrednic ostaş şi un foarte mare român din Munţii Apuseni şi distins ofiţer, el era însărcinat cu ordinea în Alba Iulia, în oraşul Alba Iulia, el şi cu Ovidiu Grita, fostul prefect de Poliţie, amândoi foarte inimoşi. Din partea civilă a fost inginerul Stoica, el era şeful, <capul răutăţilor>, la el era casa deschisă zi şi noapte, oricine mergea, venea, intra, prima repatizare… avea şi el, bineînţeles, un stat major cu care lucra, toată lumea a fost adăpostită prin satele de pe lângă Alba Iulia, în Alba Iulia. S-a precizat cu orologiul în mână care sat, când, de unde, deci o ordine exemplară, nemaipomenită! Aşa că trebuie să aduc omagiul meu acestor bravi oameni şi aceia pe care nu îi pot numi cu numele, pentru felul cum au ştiut să primească şi să organizeze totul.
Nu îţi mai spun, trenurile care erau controlate de noi, cu o punctualitate şi cu o linişte, am mers fără nici o grijă. Şi nu uit priveliştea aia a retragerii trupelor: noi mergeam debordând de fericire către Alba Iulia şi ei veneau bătuţi, cu capetele în pământ, cu caii care abia trăgeau tunurile după ei, amărâţi, aşa, în ceaţa aia de toamnă, bura care se ridica de pe Mureş şi era un tablou, aşa, de înfiorător, dar totuşi, biruia în clipa următoare [strigătul] <Trăiască România Mare! Trăiască România Mare!> şi ţipete, şi cântece, şi Deşteaptă-te române! Din toate vagoanele, că erau trenurile lungi. Trenul ăsta, al arădenilor, era foarte încărcat, întreg judeţul a vrut să plece, în entuziasmul său. Păi, s-or ales delegaţii, dar au fost zeci de mii ne-delegaţi, în special munţii Apuseni or coborât, or tăbărât: <Hai la Bălgrad!> Aşa!…
Şi răspunsul lui Mackensen, adus de căpitanul Medrea şi dat în mână lui tata, spune aşa – am reconstituit-o împreună cu Grapini, din aducere aminte, în limba germană – zice: <Domnule preşedinte, am primit valoroasa dumneavoastră scrisoare, propunerea este foarte sănătoasă, o accept cu o condiţie: ca dumneavoastră să luaţi toate măsurile ca poporul, ţăranii dumneavoastră, să nu mă atace şi să dezarmeze trupele. Al dumneavoastră mareşal, von Mackensen>. Nu-mi venea să cred ochilor când am citit şi am tradus scrisoarea din nemţeşte, ştii? Şi, cum ţi-am spus, până la Alba Iulia nici un fel de incident, nimic, tren după tren, nici o ciocnire, nici o deraiere, nicio… Ne-am dus, a fost un drum triumfal până acolo.”
[Interviu de C. Dumitrescu, Radio Cluj, anii ’70]
