Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Eugen Hulea era un tânăr de 19 ani abia întors de pe front unde luptase în Armata Austro-Ungară. Nu ştim în ce sat se născuse. S-a înrolat în Gărzile Naţionale din Mureş şi a participat în această calitate la Adunarea de la Alba Iulia.
„Oraşul Alba Iulia şi-a deschis larg porţile pentru a găzdui torentul uman care se îndrepta spre el. Încă din ajunul zilei, istoricul oraş, la fel ca şi satele din împrejurime, a fost înţesat de o lume imensă care a petrecut noaptea de 1 decembrie într-o veghe neadormită, animată de cântece şi veselie. Noi, cei care ne făcuserăm datoria în slujba mobilizării sufleteşti, ne găseam acum la posturile de veghe ale noilor noastre îndatoriri pe care conducerea Gărzii Naţionale din oraş ni le-a fixat cu precizie fiecăruia. Puţin timp după miezul nopţii, fiecare din noi se găsea la punctul ordonat, împreună cu oamenii care ne fuseseră repartizaţi. Eu mă găseam la intersecţia din oraş, a celor două artere care veneau dinspre Teiuş şi Zlatna, unde comandam o unitate compusă din flăcăi veniţi în acest serviciu de onoare din satul meu natal şi cele învecinate.
Ziua de 1 Decembrie a început să se lumineze în silă, sub un cer plumburiu, cu ameninţări de lapoviţă. Pe măsură ce se lumina, forfota pe străzi se intensifica, iar primele patrule pe care le trimisesem dincolo de barieră îmi aduseră ştirea că cele două şosele pe care le supravegheam erau negre de lume imensă, încolonată sub drapele, care venea spre oraş. După câtva timp, se puteau percepe ca un freamăt adus de vânt fragmente de cântece şi melodii cărora din oraş le răspundea vuietul locuitorilor citadini care, venind din cartierele periferice, se contopeau într-un cor de mii de oameni, în vasta piaţă din centru, aclamând, cântând, fluturând steaguri. Debutul zilei era impresionant: inima oraşului trepida, înfrăţindu-se cu zecile de mii care aşteptau la bariere semnalul de intrare. În marea piaţă, capabilă să cuprindă ea singură zeci de mii de oameni, orăşenii începură să urce spre Cetate, spre platoul destinat adunării. Strada principală care ducea spre Cetate era tighelată de un dublu cordon de puşcaşi care, cu straiele albe şi căciuli negre, formau un tablou pitoresc.
În timp ce o parte din mulţime se îndrepta spre locul convenit, în cele patru biserici româneşti ticsite de popor se rosteau rugăciuni, conform tradiţiei, pentru izbânda cauzei, iar clopotele vuiau necontenit, dominând muzica tarafurilor şi aclamaţiile mulţimii. Ieşise la praznic toată lumea, casele şi ogrăzile fiind lăsate în grija infirmilor şi a celor gârboviţi de ani care petreceau din ochi pe fericiţii care urcau spre acropolă în acea zi de panatenaică sărbătoare a poporului român.
Dar ceea ce se vedea în primul ceas al dimineţii nu era decât un preambul, deoarece satele, într-o adăstare plină de nerăbdătoare trepidaţii, se aflau încă dincolo de bariere. [Se simțea] nevoia reorganizării coloanelor care nu trebuiau să pătrundă în oraş oricum, ci într-o ordine dinainte stabilită. Când opreliştea a fost ridicată, la consemnul dat de unde trebuia, micul orăşel a fost pur şi simplu năpădit: străzile stăteau parcă să plesnească sub presiunea şuvoiului omenesc, în piaţă nu se mai putea arunca un vârf de ac pe loc liber, dezlănţirea entuziasmului, sub toate formele lui consacrate, avea ceva elementar. […] Din marea aceasta de capete în continuă tălăzuire, se ridicau purtaţi pe braţe oratori improvizaţi care, prin lozinci şi cuvântări scurte, împrăştiau noi văpăi în sufletul înfierbântat al mulţimii. Piaţa nu era locul adunării, ci numai ultimul ei popas pe care-l vedeam de aproape, de la locul îndatoririi mele. Printre fragmente din cuvântările ce se rosteau, mi-am putut da seama că aceste improvizaţii ţinute de foşti ofiţeri, de tineri titraţi, elevi de liceu, muncitori, meşteşugari, ţărani, n-aveau nimic din întorsăturile de frază şi pretenţiile de stil de oratorie oficială, ci erau revărsări de vorbe entuziaste, rostite în grai românesc pe înţelesul tuturor, limpede şi simplu, scurt şi răspicat.
Parafrazând cuvintele lui Alecu Russo, priveam adunarea cu bătaie de inimă şi urmăream cu ochi plini de lacrimi frăţia aceasta, amestecul de sumane şi surtuce care îmi reaminteau aspecte din viaţa de dinainte de război a convieţuirii româneşti din Transilvania. Asistam în piaţă la un fel de repetiţie generală care prefigura imaginea, temperatura morală şi sensul adunării principale spre care se îndreptau necontenit coloanele din piaţă, scurgându-se ca dintr-un rezervor alimentat mereu de alte şi alte grupuri care împingeau înainte pe cele dintâi sosite spre panta Cetăţii, pe sub poarta cea mare şi celulele lui Horea şi Cloşca, ale căror umbre şi amintire păstrată în memoria generaţiilor parcă prindeau forme materiale din duhul viforos al mulţimii ce defila, jubilând.
Nu am văzut cu ochii cum s-a desfăşurat acolo sus, pe platoul întins, până în poalele pădurii, Marea Adunare. Ştiu însă din relatări directe că-n ceasurile premergătoare şi după citirea hotărârilor supuse aprobărilor naţiunii s-au rostit numeroase cuvântări, de pe estrade ridicate în mai multe puncte de unde au fost popularizate conţinutul şi esenţa lor, astfel că nici un singur om n-a rămas neclarificat. Clocotul neîntrerupt pe care-l auzeam şi detunăturile de aclamaţii care se înălţau la scurte intervale, mă ţineau în contact înfiorat cu sensul celor ce se săvârşeau acolo, chiar pe locul istoric unde Mihai Viteazul primise la 1 noiembrie 1599 omagiul de supunere al oraşului şi oligarhiei ardelene.
Ascultam mesajul ce se auzea din spatele meterezelor Cetăţii şi priveam cu ochii interminabilul lanţ de sate din care, spre orele 10 încă, tot mai veneau. Şi nu mă puteam sătura descifrând pancartele, admirând mulţimea îmbrăcată în straie de sărbătoare, amestecul de vârste, rânduiala străveche, cu bărbaţii în frunte şi femeile în urmă, cu copii care se ţineau de mame ca nişte ulcele înflorite, cu cântece şi lumină în priviri, de parcă răsărise nu un soare, ci toţi sorii secolelor trecute ! Îi recunoşteam după port pe aceşti oameni ai noştri de pe Valea Mureşului, de la poalele dealurilor, din Munţii Apuseni şi văzându-i în ipostaza clipei, mă întrebam cum a izbutit acest popor să lepde grijile, lipsurile, suferinţele, pâinea amară de care a avut parte din timpuri imemoriale – şi mai ales în anii războiului recent – şi să se transfigureze în ostaşi ai biruinţei. […]
Într-adevăr, caracterul de mare solemnitate al Adunării de la 1 Decembrie 1918 se vedea impresionant, nu numai în aspectele ei majore, ci şi în cele mai mărunte amănunte în care nu şi-a putut face loc nimic trivial, nici un gest de provocare sau ofensă împotriva cuiva, deşi împrejurimile erau împănate de deznădăjduitele trupe germane în retragere. La Teiuş şi Podu lui Mihai staţionau, de asemenea, unităţi inamice înarmate, iar în oraşul prorpiu-zis se găseau adăpostiţi sute de mari moşieri şi arendaşi, trăiau zeci de mari comercianţi îmbogăţiţi din trafic de cereale, o pletoră numeroasă de foşti <Măria Sa>, mai ieri atotputernici. În acest mediu, braţele poporului stăpân pe situaţie nu s-a ridicat spre a lovi, ci pentru aplauze şi fluturarea drapelelor, lanţurile nu proferau ocări sau ameninţări, minţile nu erau narcotizate de băutură, ci doar de entuziasmul destinului lor regăsit. […]
Cu iuţeala unei clipe, ziua de 1 Decembrie şi-a împlinit trecerea şi misiunea sa istorică când, sub cerul tot timpul mohorât, înserarea s-a coborât asupra oraşului; mulţimea se îndrepta spre casă în aceleaşi coloane organizate şi cu rânduiala de dimineaţă. Praznicul luase sfârşit fără banchete, fără bou la frigare şi butoaie de vin. La 1 Decembrie 1918, poporul român din Transilvania a prohodit la Alba Iulia un trecut pentru a cărui pomană n-ar fi ajuns munţi de pâine şi râuri de băutură. Orice tentativă de a fi sărbătorit cu alte mijloace inaugurarea noului viitor, ar fi fost o profanare.”
[Interviu realizat la Radio Cluj, 1972]
