Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război. Arhiva de istorie orală vă prezintă o serie de mărturii-document cu o valoare excepțională. Sunt înregistrări de patrimoniu, realizate cu mulţi ani în urmă, cu oameni care au trăit în mod direct acest moment strălucit al istoriei noastre.
Filosoful Dumitru D. Roșca (1895-1980), născut în Sălişte, era la sfârşitul războiului student la Institutul Teologic din Sibiu – singura scăpare de recrutare în armata habsburgică pentru românii transilvăneni.
„Îmi aduc aminte că, după ce se anunţase ziua Adunării de la Alba Iulia, toată Mărginimea Sibiului fremăta de dorinţa de a descinde la Alba Iulia. Se punea însă problema transportului, pentru că războiul dăinuia de patru ani, consumase aproape toate mijloacele de transport şi unul din cumnaţii mei care se pricepea la mecanică a propus să meargă o delegaţie, adică câţiva inşi şi să rechiziţioneze o garnitură de tren din gara Sibiu, ceea ce au şi reuşit. Şi ningea, era zăpadă mare, nu eram siguri că linia care lega Alba Iulia de Sălişte nu e înzăpezită, or marele nostru noroc a fost că nu a fost înzăpezită şi trenul s-a umplut până la margini. Eram șapte sau opt vagoane cu oameni din Sălişte, lumea din Sălişte. […]
La Alba Iulia… bineînţeles că la vârsta la care eram nu a venit nimeni să mă invite în sală unde se comunica hotărârea conducerii Partidului Naţional de a ne rupe de Austro-Ungaria şi de a ne lega de acum încolo statul şi în consecinţă şi destinul nostru de destinul Vechii Românii. Însufleţirea la Alba Iulia era mare, foarte mare chiar! Se construiseră mici tribune în câmpia din Cetate… Şi [la] fiecare tribună de stradă erau unul sau doi oratori care explicau poporului, însufleţeau poporul şi îşi exprimau încântarea şi bucuria greu de spus, aşa cum ar fi fost să fie spuse, când era vorba de o zi atât de hotărâtoare din istoria poporului român.
Cum erau îmbrăcați oamenii din Sălişte, cum veneau la adunare?
Toţi în haine de sărbătoare ! […] Şi îmi aduc aminte că şi cumnatul meu care nu avea haine sălişteneşti, a umblat mama lui zile întregi până a găsit de împrumut şi s-a urcat pe locomotivă şi conducea locomotiva, cu pălărie săliştenească şi cu şerpar. Şi tot trenul intra în gări şi pleca din gări cu Deşteaptă-te Române!… Trăiască România Mare!”.
[Interviu realizat de C. Dumitrescu, Radio Cluj, 1977]
Victor Şuiagă fusese unul dintre cei 500 000 de români recrutaţi de Armata Austro-Ungară în Războiul cel Mare. Avea 18 ani pe atunci. După un an greu de front fusese rănit şi trimis într-un spital în Italia. Atunci când a izbucnit revoluţia la Budapesta, iar Imperiul Habsburgic a început să se prăvălească, s-a întors în Maramureş.
„Am început şi eu, împreună cu consătenii mei, să formăm o Gardă Naţională şi un Consiliu Naţional în sat şi am îndemnat oamenii să se organizeze, în toate satele din jur. Şi pe urmă, în preajma Adunării de la Alba-Iulia, în preziua adunării, am plecat din sat un grup de vreo zece oameni, mai tineri bineînţeles. Erau peripeţii grele călătoriile, trenurile erau murdare, erau geamurile sparte, uşile rupte, încât iarna era totuşi dificil pentru oamenii mai în vârstă.
Şi am ajuns la Alba-Iulia seara şi am dormit acolo la marginea oraşului, la un vecin, pentru că nu se putea găzdui în centrul oraşului toată lumea. Dimineaţa am plecat înspre <Platoul romanilor>, îi ziceau atunci, unde s-a ţinut adunarea, pe platoul acela mare.
Ce-a fost acolo nu se poate descrie ! Mă cuprind emoţiile când îmi amintesc că am avut marea fericire să trăiesc cel mai mare eveniment din istoria României ! A fost cea mai mare fericire pentru mine să particip la cel mai măreţ şi impuntor act din istoria neamului românesc ! Eu, toată viaţa, din cea mai mică copilărie, în şcoală, în armată, în societate, am fost crescut într-o iubire nemaipomenită faţă de neamul românesc şi faţă de idealul lui, de unire a Transilvaniei cu România şi a tuturor românilor, aşa că vă închipuiţi ce a putut să fie acolo ! Am participat alături de cei peste 100 000 oameni adunaţi acolo şi, într-un entuziasm de nedescris şi în aplauze delirante, am ratificat plebiscitar, cu toţii, hotrârea istorică de unire a Transilvaniei cu România. Aşa cum v-am mai spus, a descrie acest eveniment, a-l arăta cumva, nu se poate… Pe vremea aceea, nu a existat Radioteleviziune, fotografii în stil mare nu au rămas, dar asta numai cine le-a trăit le simte şi le duce cu el până în mormânt !”
[Interviu de S. Iliescu şi V. Călin, 1994]
Emil Wagner, pe jumătate sas din Ardeal, îl cunoscuse pe frontul italian pe omul politic Iuliu Maniu care îi fusese mai întâi comandant. În 1918 Wagner a devenit locotenent, iar în toamnă s-a înscris în Partidul Naţional Român.
„S-a hotărât convocarea Marii Adunări la Alba Iulia. Şi-atuncea m-a trimes Iuliu Maniu pe mine, a trimes pe [Ilie] Lazăr şi pe [Iancu] Flondor, din Bucovina. Și la Alba Iulia am fost delegat oficial. […]
Și-atuncea au venit acolo unii cu trenul, alţii cu căruţa, alţii călare pe cai; ţărani au venit, unguri au venit, români au venit, saşii, şvabii, cehii, ce erau şi să ştiţi că era foarte entuziasmată toată lumea ! Atunci am văzut eu prima dată când se îmbrăţişau românii cu ungurii, cu cehii, cu aia… […] Şi-atunci a luat cuvântul Maniu şi-a spus : <Să ştiţi, oameni buni, că din asupriţi nu vom deveni niciodată asupritori!>
Şi s-a făcut Unirea. […] Impresionant, a fost un moment foarte emoţionant !”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
