Generalul Gheorghe Garoescu
Roxandra Georgeta Maniu, absolventă de filologie, limbi germanice, dar şi de ASE, este pe linie maternă urmaşa familiei Oppler şi pe linie paternă a familiei Garoescu. Povesteşte cu farmec istoria strămoşilor săi, care se topeşte în propria sa istorie cuprinsă în cei 90 de ani de viaţă. În seria de interviuri realizate pentru Agenṭia de presă Rador, aflăm detalii despre viaṭa de zi cu zi din România, din vremea principelui Carol până la căderea regimului Ceauşescu.
George avea 8 ani când a rămas orfan de tată, în 1894. Mai avea trei fraţi şi pe toţi mama, Elena Garoescu, i-a crescut cu multă trudă. La liceu era elev silitor, devotat şi energic, calităţi care îi vor fi de mare folos la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie. În 1908 Gheorghe Garoescu era deja sublocotenent, repartizat la Regimentul 4 Ilfov. Patru ani mai târziu termina cursurile Şcolii Speciale de Infanterie, cu solide cunoştinţe militare, primind în foaia personală excelente calificative şi specificaţia: „Susceptibil în viitor de înaintare excepţională”. În Războiul de Întregire căpitanul Garoescu s-a evidenţiat cu Compania sa de Mitraliere în luptele de la Porumbacu, Ţânţari şi Sfântul Petru, lângă Braşov. Acolo a fost şi rănit. După însănătoşire, au urmat luptele de la Valea Cerbului (noiembrie 1916) şi retragerea spre Moldova (ianuarie 1917) – şi ea cu peripeţii. Dar compania sa a fost singura care a ajuns intactă în zona de refacere, străbătând drumul lung şi anevoios Buşteni-Vaslui.
După război, Gheorghe Garoescu a devenit locotenent-colonel, apreciat în 1924 de Consiliul Superior al Armatei ca „excepţional”. Era un bun tactician şi învăţa mereu. I s-au dat însărcinări tot mai importante şi a fost elogiat de şefii săi. În 1930 a devenit colonel, iar în 1937 general. A comandat Brigada 17 de Infanterie de la Oradea (1936-1938), apoi Brigada 5 Infanterie Râmnicu Sărat (1938-1939). S-a stins din viaţă la 52 de ani, lăsând în urmă pe soţia sa Elisa şi pe fiica sa Roxandra, un copil de 10 ani.
„Familia [Garoescu] a fost foarte săracă şi, în acelaşi timp, pe lângă faptul că a fost foarte modestă, tatăl celor patru copii Garoescu a murit foarte devreme. Interesant, fatalitate, pentru că şi eu îl voi pierde pe tata la vârsta de 10 ani! Cei patru băieţi vor rămâne foarte uniţi şi, aşa cum timpurile de atuncea ofereau posibilitatea să poţi să parvii [ajungi cineva] în viaţă, unul era dat la Şcoala militară – acesta a fost tata – unul era dat la Seminarul teologic, cum a fost fratele lui, Aurel, cu care au fost foarte uniţi; iar ceilalţi s-au mai descurcat cum au putut. […]
[Tata] îşi continuă studiile militare şi avansează pe linie militară. Ajunge astfel ofiţer de Stat Major, adică este o fază superioară, în care comanzi şi alte unităţi, nu numai aceea de care aparţii. A primit foarte multe decoraţii în timpul războiului şi, de asemenea, a scris cărţi. Cărţi de tactică [militară] şi de istorie. De pildă, ca locotenent, el scrie Bătălia de la Marna 1916. Încă, scrie despre războiul din Bulgaria, el participă, în 1913 la războiul balcanic. […]
Deci el permanent a avut activitate, [a fost] pasionat militar de lupte importante. Sigur, îl adora pe Napoleon, l-a considerat cel mai bun tactician. Mai scrie, când devine colonel, scrie despre războiul italo-abisinian… Războiul neamului românesc, aceasta a fost opera lui de suflet, pentru că în acest război el a luptat, ‘916 – ‘918. Şi aicea descrie şi strategic şi sentimental războiul şi [cartea] este dedicată, sigur, mamei mele, ea era Elise, […]. Iar [cartea] asta, În focul luptei, scrisă când era maior în Regimentul 6 Vânători, a fost premiată de Academia Română. […]
În anii ’32 când s-a construit casa şi am avut o viaţă frumoasă, tata a progresat din ce în ce şi, în anii ’37, a fost numit comandantul militar [al garnizoanei] din Oradea, a comandat garnizoana oraşului Oradea şi a fost înaintat la grad de general. Ca general, am asistat cu multă emoţie, cu mama, din [tribune], la Oradea, pe strada principală unde a avut loc la o zi festivă defilarea şi conducerea armatei din Oradea, în frunte cu tatăl meu călare şi – ceremonialul cerea – cu sabia scoasă, ceea ce era destul de emoţionant. […]
Următorul loc unde tata a fost transferat a fost Râmnicu Sărat. Râmnicu Sărat, care este pe linia strategică care uneşte Muntenia de Moldova. Aşa că el era comandant la Râmnicu Sărat. În vara aului 1939, ca de obicei se merge la Sinaia, iar el urmează să participle la o inspecţie, la o fabrică de armament de lângă Braşov. În aşteptarea lui, nu putem spune că am avut vreun presentiment, dar, în mod dureros, ne este adus în luna iulie, din decursul acelei inspecţii este adus pe braţe, cu maşina, la Sinaia, în stare de inconştienţă. Mărturisesc că nici astăzi nu ştiu ce s-a putut întâmpla, continui să am nişte îndoieli în desfăşurarea inspecţiei, întrucât tata era destul de sever în a se respecta în continuare disciplina din armată. Imediat a fost transportat la Bucureşti, fiind însoţit de mama… Era în stare de inconştienţă; este internat la Spitalul Militar şi se va stinge pe 26 iulie 1939. Pe fişa de externare sau de deces nu este trecut niciun diagnostic. Dispariţia lui tata pentru familie a fost devastatoare, dar la fel a fost şi pentru colegii şi camarazii lui militari.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2018]
