În fiecare luni până la alegerile din mai, un reportaj sau o anchetă într-o țară membră a UE. Prima etapă – la București, unde penuria de forță de muncă, în ciuda reformelor făcute energic, amenință creșterea

E un succes ce ascunde o criză. Cu o rată a șomajului de 3,3%, una din cele mai mici din Uniunea Europeană, România cunoaște o deplină folosire a forței de muncă. Dar în fundal, o adevărată criză a forței de muncă riscă să pună în pericol creșterea, care a trecut de la 6,9% în 2017 la 4,2% în acest an. O constatare care i-a alertat pe social-democrați (PSD), aflați la putere, moștenitori ai Prtidului comunist, care duc totuși o politică ultraliberală. Sub lumina proiectoarelor de la 1 ianuarie și începutul președinției românești a Consiliului Uniunii Europene, guvernul, criticat pentru loviturile aplicate statului de drept, reformează piața muncii din toate puterile, sperând să-și îmbunătățească imaginea printr-o menținere a creșterii… și să găsească soluții la penuria de mână de lucru.
La București, în zgomotul asurzitor al ciocanelor pneumatice și al macaralelor care funcționează din plin, cu cască pe cap, Ion Nițescu, 32 de ani, muncitor în construcțîi, contemplă capitala de la peste 23 de metri înălțime. Ca și el, se agită câteva zeci de muncitori, în ciuda frigului, ca să predea la timp apartamentele unei clădiri rezidențiale, deja vândută pe hârtie. Căci capitala are nevoie de brațe de muncă pentru a face față boomului imobiliar. “Ar putea merge mai repede și am fi mai puțin presați dacă am fi mai mulți”, afirmă Ion Nițescu. Căderea comunismului a dus la plecarea în masă a muncitorilor spre Occident. Fugind de mizerie, mulți au lăsat în urmă salarii care erau în jur de 200 de euro acum zece ani. Muncitorii și-au făurit o viață în țara de adopție, și-au creat uneori propria companie și nu s-au intors niciodată. Închiderea școlilor profesionale, primele victime ale unui sistem de educație în faliment, nu a permis ca ei să fie înlocuiți.

Inegalități teritoriale

Penuria de forță de muncă i-a permis totuși lui Ion Nițescu și colegilor săi să obțină avantaje sociale, în afara unui salariu care s-a triplat în zece ani. Muncitorul câștigă astăzi în jur de 1.000 de euro, primește bonuri de hrană și are acces la îngrijiri într-o clinică clinică privată: o situație de neimaginat atunci când a început lucrul, în 2007. “Astăzi e suficient să te plimbi pe lângă un șantier și ești angajat”, lansează el cu un zâmbet larg.
Dar România rămâne o țară cu două viteze și cunoaște importante inegalități teritoriale. Dacă la București și în vestul țării rata șomajului oscilează în jur de 2%, în nord-est și de-a lungul frontierei bulgare se apropie de 10%. Această diferența considerabilă își are originea în lipsa infrastructurii rutiere, care frânează dezvoltarea și descurajează investitorii. Pentru a menține competitivitatea întreprinderilor, PSD obligă șomerii să ocupe posturile vacante și deci să accepte orice loc de muncă ce li se propune de către agenția națională pentru ocuparea forței de muncă, cu un sistem de ajutor pentru mobilitate. Instaurată în octombrie, această măsură nu a dat roade deocamdată. Potrivit lui Bogdan Gabor, director național al Lugera & Markler, cel mai mare cabinet de recrutare din țară, “mobilitatea rămâne punctuală, pentru Contractele de muncă pe perioade determinate de trei – șase luni”. Acest lucru se explică prin costul vieții în orașe, dar și prin faptul că 96,6% din populația activă este proprietară, ceea ce face mutările mai dificile pe termen lung.
Mulți români riscă să-și vadă alocațiile suprimate. Este cazul lui Marius. La 47 de ani, el refuză să-și părăsească satul din nordul Carpaților: “Copiii mei sunt la oraș, dar la vârstă mea, ce voi găsi acolo și cine va avea grijă de părinții mei în vârstă?” În ciuda ajutoarelor, Marius nu vede cum ar putea, el și soția lui, să-și părăsească familia, pământul, și să locuiască într-un apartament.
Pentru cuadragenarul care nu a fost decât la școala primară, perspectiva unei munci care nu i-ar permite să supraviețuiasca, departe de acasă, este pur și simplu de neimaginat. În satul lui, el își închiriază forța de muncă cu ziua și face de toate, cu condiția să se întoarcă la timp pentru a se ocupa de mica sa fermă. “Aici am tot ce-mi trebuie, în afară de bani”, se amuză Marius, a cărui viață zilnică, făcută din troc și servicii între vecini, rămâne grea, mai ales când e vorba să plătească îngrijiri de sănătate și medicamente.
“Suntem departe de comunism când statul determina mobilitatea prin repartiție obligatorie”, analizează Dan Dungaciu, profesor de sociologie la universitatea din București. În opinia cercetătorului, “costurile sociale ale unei deplasări în străînătate sunt compensate printr-un salariu mai mare și condiții de viață mai bune, ceea ce nu este cazul la nivel național”. Ceea ce ar explica apetența românilor pentru migrația în străînătate, în detrimental unei mobilități interne…

Cereri absurde

Lipsa forței de muncă ajunge și în companii. “Ele nu reușesc să urmeze creșterea salariilor facând să crească prductivitatea, ceea ce creează un dezechilibru”, explică Bogdan Gabor, de la Lugera & Markler. Specialistul în resurse umane alertează în legătură cu efectele perverse ale situației: “Creșterea salariilor și lipsa forței de muncă atrag delocalizari și unele societăți se inchid”. Pentru a nu ajunge în această situație, fiecare caută soluțîi. Proprietar al localului Oktoberfest și al Revenge Club din București, Cătălin Popescu, cu fizic de rugbist și cu telefonul în mână, are 80 de angajați. În ultimii cinci ani el și-a consacrat o mare parte a timpului găsirii celor șapte angajați care îi lipsesc permanent. “Adesea, ei nu vin la interviu sau vin să muncească o zi, apoi dispar”, afirmă el. Totuși, el propune cursuri de calificare a personalului, deoarece doar cinci angajați au bacalaureatul, și cedează la anumite cerințe, ca plata taxiului pentru cei care muncesc până târziu. Dar nu pot fi satisfăcute toate cerințele: “Persoana care se ocupă de vestiar ar vrea să vină cu copiii pentru că nu are pe nimeni să stea cu ei. Am refuzat: vă imaginați copii de 3 și 5 ani într-un club, noaptea, cu atâția decibeli?”, spune Cătălin Popescu. Printre cererile absurde, o bucătăreasă voia ca soțul ei s-o însoțească la local și să poată bea la bar în timp ce ea muncește, ca să-I poată supraveghea. Și în acets caz patronul a trebuit să refuze – ea nu s-a mai întors.
Disperat din cauza acestei situațîi problematice, guvernul a facilitat angajarea de muncitori extracomunitari. De la 1 ianuarie, angajatorul nu mai este obligat să le plătească salariul mediu brut de 1.100 de euro și se poate mulțumi cu salariul minim, adică 440 de euro. Statul a scăzut și taxele legate de forța de muncă, care se ridicau înainte la 500 de euro. În plus, numărul de vize de muncă acordate ar urma să se dubleze, trecând de la 25.000 în 2018 la 45.000 la sfârșitul acestui an. “Facem multe eforturi pentru a facilita venirea de muncitori străini și sperăm că angajatorii vor profita”, susține Cristian Vaslicoiu, șeful biroului de comunicare al Ministerului Muncii. În ciuda acestui lucru, anul trecut, companiile românești n-au recrutat decât 11.020 de muncitori din afara UE.

Complicație administrativă

“Am vrut să angajez un nigerian, student la Politehnică, dar trebuia să merg personal să fac demersurile administrative”, povestește Cătălin Popescu, care adaugă cu regret: “Am trei localuri pe care le conduc. Am renunțat”. După părerea lui, autoritățile nu joacă cinstit. Una din condiții pentru a angaja internațional este să demonstrezi că postul nu a putut fi ocupat de un român: o preferință națională greu de justificat având în vedere realitatea pieței. O adevărată luptă, complicația administrativă îi descurajează pe majoritatea celor interesați și tinde să-i forțeze pe angajatorii cei mai disperați să apeleze la intermediari care vor cere 1.000 de euro de muncitor, o investiție grea pentru IMM-uri.
“Dacă în țările occidentale adesea s-a recrutat din fostele colonii, România nu poate face la fel”, explică sociologul Dan Dungaciu, care regretă că politicienii nu au stabilit niciodată o strategie de anagjare pe termen lung. Recrutările se fac cu picătura. “Un vietnamez este atras de un salariu de 800 de euro când în țara lui câștigă 140. Românii compară cu țările din UE, ceea ce schimbă situația”. Pentru a evita tracasările și obligația angajatorului de a plăti un bilet dus-întors, unii candidați aterizează direct, cu o viza turistică, și găsesc un angajator la fața locului. Originar din nordul Indiei, Ravi a sosit în România acum opt luni după vărul lui, Harish, sudor recrutat direct în țară și care câștigă 1.500 de euro pe lună, “Eu câștig de șase ori cât aș fi avut în India și patronul meu e drăguț”, dă asigurări indianul de 30 de ani, zâmbitor, ascultând cu o ureche banda sonoră a unui succes de la Bollywood.
Ca Ravi sit Harish sunt cei mai mulți, bărbați, de circa 30 de ani, muncitori calificați, care vin în România. Totuși, angajatorii sunt reticenți și preferă să mizeze pe intoarecerea improbabilă a muncitorilor români. Confruntat cu presiunile patronatului, Ministerul Muncii va organiza în acest an primul târg al forței de muncă pentru diaspora și speră să readucă din Italia sau Spania mucitorii cei mai săraci. “Am adus deja români pentru misiuni punctuale, dar ei pleacă din nou”, constată Dan Dungaciu. “O soluție ar fi să recrutăm în țările limitrofe din afara UE. Muncitorii ar fi atrași de proximitatea geografică și de salarii, ceea ce i-ar fideliza pe termen lung”.
https://www.liberation.fr/planete/2019/02/17/la-fuite-des-bras-mine-la-roumanie_1709978
Autor: Irène Costelian

LIBERATION (Franța), 17 februarie 2019

Traducere: Gabriela Sîrbu