Cunoscut sinolog, diplomat, ambasador în China în perioada 1990-1996, Romulus Ioan Budura a fost în 1969 consulul general al României în Australia. Plecarea sa la post a fost în februarie, o lună de început de toamnă în emisfera sudică. 30 de ani mai târziu, Romulus Budura avea să povestească pentru Arhiva de istorie orală, în detaliu, despre comunitatea românească din Australia, despre activitatea sa de consul şi despre sărbătoarea Paştelui care în 1969 fusese pentru ortodocşi pe 13 aprilie.
„Românii prezenţi în Australia, înregistraţi în anumite catastife ca fiind 15.000, în altele 5000, nimeni nu ştia exact câţi sunt, erau de provenienţă diversă, nu ca etnie sau ca opţiuni politice, ci din punctul de vedere al motivaţiei prezenţei lor acolo. Unii veniseră anterior războiului, alţii în timpul războiului, alţii imediat după război, ca urmare a schimbării regimului din România, iar alţii pe parcurs. Şi atitudinea lor, ca şi potenţialul lor, era diferită. […]
La câteva săptămâni, nici zece zile, cred, după sosirea mea la Sydney, a venit delegaţia guvernamentală română condusă de Gheorghe Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi în timp ce eram la Perth, deci în capătul celălalt al Australiei, discutând cu el, zice: <Măi, Romulus, eu aş vrea să mă întâlnesc cu românii.> Aceasta era şi politica noastră, şi gândul meu. Însă pe de o parte eram acolo, pe de altă parte eu însumi nu prea îi cunoşteam. Cunoşteam pe unul, Dorin, sau pe un altul, pe foarte puţini cu care nu aş fi putut să construiesc o întâlnire şi atunci, mă rog, am acceptat, le-am spus australienilor care nu au fost deloc fericiţi, aveau mari suspiciuni în legătură cu comportamentul lor şi le era teamă să nu producă ceva incidente, pentru că ei răspundeau de securitatea unui demnitar român. […] Am fost surprins să aflu, deşi mobilizarea se făcuse din om în om şi prin presă, că au venit. Cred că în sala aceea să fi fost o sută, o sută şi ceva de oameni. Ceea ce m-a suprins foarte mult la ei a fost faptul că – era în februarie, în februarie de-abia se termină vara în Australia şi începe un fel de toamnă dintr-asta mai blândă – nu puţine doamne veniseră cu blănuri. […]
Am început sindrofia, venise şi Datcu Ion care era ambasadorul nerezident în Australia, am deschis întrunirea, eu aveam o anumită experienţă de la chinezi cu problema comunităţilor din străinătate. […] Şi după ce i-am salutat, după ce i-am prezentat pe unii şi pe ceilalţi în cuvinte elogioase, astfel încât să le creez sentimentul că se găsesc într-un moment cu totul special, le-am spus că noi dorim în primul rând ca să vedem în ei cetăţeni loiali ai ţării de reşedinţă. […] Şi pe urmă le-am spus că nu uităm că ei sunt români, contăm pe menţinerea identităţii, spiritualităţii româneşti, suntem dispuşi să-i ajutăm să intre în contact cu familiile, să obţină fel de fel de acte, documente, dar că îi vrem români ataşaţi faţă de această ţară care astăzi promovează o politică independentă şi care a abandonat orice obedienţă şi servituţi faţă de unii şi faţă de alţii. I-a încântat chestiunea aceasta şi pe urmă a vorbit Gheorghe Rădulescu care a avut şi un mod, aşa, mai paternal, dar care a picat bine. Le-a expus cum stau lucrurile în ţară, care este politica nouă faţă de comunităţile româneşti de peste hotare, ce pot să facă, le-a dat adresa unde să sune, să-l caute când vin în ţară, deci atmosfera a fost foarte bună. […] S-au servit şi băuturi româneşti şi băuturi de altă natură, a mai venit şi fiica lui Zavaidoc – nu ştiu cum ajunsese acolo! – a trimis pe cineva, i-a adus vioara, a început să cânte şi s-a creat o anumită atmosferă, […]
Iar după aceea, în afară de faptul că în fiecare zi rezolvam fel de fel de probleme de notariat, cereau acte, certificate, îi puneam în contact cu familiile de acasă, organizam întâlniri periodice cu ei şi îmi aduc aminte că de Paşti, primul Paşti, am organizat o asemenea întâlnire şi din nou a intervenit un moment interesant, în sensul că nu ştiam pe cine să învităm. Şi până la urmă […] o doamnă ne-a dat o listă cu membrii comunităţii, atât cât îi ştia dânsa. Şi, pe urmă, a umblat zvonul că noi suntem extrem de bine informaţi, că le ştim până şi adresele pe acasă şi cine ştie ce le mai ştim!..
Aţi primit fonduri pentru acestă reuniune de Paşti?
Da, […] şi pentru Paşti. Era o <desconstipare> considerabilă… constiparea s-a produs din nou după ’71, dar atunci încă nu era. Şi eu însumi mă simţeam îndreptăţit şi îmi simţeam şi spatele asigurat în a organiza aşa ceva, pentru că oricând puteam să demonstrez că este bine ceea ce fac. Şi i-am chemat din nou, noroc că Rothmans are în incinta expoziţională de la Sydney un pavilion rotund, o splendoare, cu o sală polivalentă în mijloc, de jur împrejur un culoar pe care se putea organiza oricând o expoziţie, ceea ce am şi făcut. Avantajul a fost că a putut să-şi facă reclamă, ne-a dat sala gratuit, avea şi sală de cinematograf cu aparate şi [pentru filme] de 16 mm şi de 35 de mm. Am făcut un expozeu foarte scurt, emoţionant, cum se cuvenea, ca să fie limpede, pe urmă am prezentat filmul Nicolae Grigorescu care este un film foarte bine realizat şi îi auzeam pe mulţi smiorcăind şi se vedea pe ei că sunt emoţionaţi şi pe urmă, dintr-un exces de zel, zic eu acum, le-a prezentat şi filmul Moara cu noroc care, însă, a fost prea lung, în pofida faptului că este, zic eu, unul dintre filmele noastre cele mai reuşite. Pe urmă s-au servit băuturi româneşti, mâncare românească şi comunicam frăţeşte. […]
Şi i-am câştigat, oamenii nu se mai fereau de Consulatul român. Şi aş putea spune că, în general privind lucrurile, principalele realizări au fost acestea: depăşirea unei anumite bariere în raporturile cu australienii şi proiectarea unei alte imagini despre România şi câştigarea comunităţii româneşti de acolo, căreia până la sfârşit le-am adus şi preot, s-a făcut şi biserică, li s-au oferit şi burse. Adică, s-au făcut eforturi cuminţi şi acceptabile din punctul de vedere al oricărui regim în raporturile cu comunitatea proprie de peste hotare.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
