În anii comunismului naţionalist şi ai cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, <tovarăşul> şi <tovarăşa> au ajuns să controleze în mod direct întreaga presă. În acest context a venit „de sus de tot” ideea ca posturile teritoriale Radio Târgu Mureş, Radio Cluj, Radio Iaşi, Radio Craiova, Radio Timişoara să fie închise. O hotărâre venită peste noapte, aşa cum vin toate deciziile dictatoriale. Acest lucru petrecut în 12 ianuarie 1985 a bulversat lumea jurnaliştilor de radio din studiourile regionale, a produs stupoare şi derută şi a lăsat temporar sute de oameni fără slujbă.
Teodor Mateescu, redactor de ştiri la Radio Cluj în 1985; a fost după închiderea postului crainic sportiv la Radio Bucureşti şi corespondent pentru judeţele Cluj, Sălaj şi Bistriţa.
„Pe 12 ianuarie 1985 un telefon, cum se zice, <pe firul scurt> primit, natural, de la Radio Bucureşti – Radioul Bucureşti primindu-l de la… se ştie de la cine! – cum că în momentul ăla se închid emisiunile posturilor teritoriale. Natural, cu stupoare, şocant, a fost pentru toată lumea, pentru că fiecare, instantaneu, s-a gândit la locul lui de muncă.
V-au anunţat într-o şedinţă sau individual?
Nu, într-o şedinţă, într-o adunare cum se spune. Dar nu cu… cum să spun… nu cu calm şi nu cu resemnare. De pildă, în birouri, eu am fost unul dintre cei care s-au oferit să ne grupăm doi-trei-patru-cinci inşi, să dăm năvală la Bucureşti, împreună cu alţii şi să ni se [dea socoteală]… Nişte chestii infantile în mintea noastră, că nu ne simţeam vinovaţi cu nimic! Nu s-a spus niciodată de ce. A, s-a invocat un pretext economic, <ţara nu mai suportă asemenea cheltuieli, suntem într-o perioadă de constrângeri, trebuie să nu fim îndatoraţi străinătăţii>, încă de atunci, din ’85. […] O economie super-austeră, da.. […]
Şi sigur că am fost temperaţi urgent, că nu e cazul, pentru că hotărârea era deja luată, vine de la cel mai înalt nivel, chiar dacă răzbim noi, nimeni nu ne va susţine, ba chiar dimpotrivă, ne vom pomeni cu anateme şi cu tot felul… şi ne vom face viaţa grea în continuare. Sigur, n-am mai mers, dar ni s-au dat asigurări simultan, ca să zic aşa, că nimeni nu va rămâne pe drumuri, toţi vom primi un şomaj, cum se zice, toţi vom primi posturi şi care pe unde a putut să se acomodeze cu posturile care, oricum, erau ingrate pentru condiţia noastră de gazetari de radio.
În ceea ce mă priveşte, spun acum cu seninătate, poate şi cu un orgoliu, dar nu vreau să folosesc cuvântul ăsta, mi s-a transmis de la Bucureşti să nu–mi fac probleme pentru că oricum voi râmâne corespondent al postului de Radio Bucureşti, postul de corespondent fiind atunci vacant, corespondentul de la Cluj a trebuit să renunţe la postul ăsta pentru că fratele lui <fugise>, cum se zicea, în Germania si nu mai era cazul ca să pretindă un post. […]
Dar, pentru că se lucra la comandă cum se zice, din ce în ce mai vârtos la comandă şi de ştiri şi de emisiuni, aş putea spune că prin graţia unor demnitari de partid judeţeni – Sălaj, Cluj, Bistriţa Năsăud – am putut face faţă, bucurându-mă şi de înţelegerea lor. […] Desemnaseră şi ei câte un om de la judeţeană ca să ne sune pe noi când se întâmplă ceva şi să preluăm noi ştirea de la ei. Nu noi le furnizam, ei ne furnizau ştirea şi eram un intermediar la o adică şi, pe chestia asta, ce făceam?! Din ştirea asta făceam alte două-trei ştiri, respectiv mă duceam peste două-trei zile şi făceam înregistrări, că nu aveam mijloacele de acuma, făceam înregistrări pe tema asta. Ba mai mult, făceam în aşa fel înregistrările încât le foloseam în serial, la interval de nu ştiu câte zile sau săptămâni, pe aceeaşi temă. […] Eram propriul meu operator: eu îmi copiam benzile, eu mi le fonotecam şi eu le transmiteam prin ceea ce mai rămăsese, tehnic, din studioul de radio… […] la studioul de radio, în birou…
Înţelesesem că fusese totul sigilat…
Conservat… nu, una era sigilat şi alta era conservat. Deci, partea tehnică a fost [păstrată]… ăsta a fost şiretlicul celor din Radio, celor de bună credinţă: nu distrugeţi, nu înstrăinaţi nimic de la studiouri, indiferent cine vine, numai cu dezlegarea noastră, pentru că noi, la rândul nostru, am obţinut dezlegare de la Comitetul Central, de la Secţia de Propagandă, să nu se înstrăineze nimic de la studiouri, ethnic, nici clădirea. Aşa că în clădirea studioului a rămas cu birou, cu miliţian la poartă în trei schimburi, care asigura paza şi în Serviciul tehnic cu trei schimburi de tehnicieni la aparatele care funcţionau pentru preluarea emisiunilor pe unde medii şi lungi.”
Traian Trica, zis Tami, era în 12 ianuarie 1985 tehnician la Radio Cluj; a fost unul dintre cei câţiva păstraţi în sediul fostelor studiouri pentru întreţinerea aparaturii.
„Am fost la Bucureşti atuncea, în perioada aia, m-au trimis la Bucureşti cu o maşină – bineînţeles nu eu conduceam, era şoferul, dar cu o maşină – să aducem de acolo benzi crude sau benzi reciclate pentru lucru şi alte materiale de-astea, că de la Bucureşti ne aprovizionam. Am încărcat maşina cu tot ce era necesar şi am pornit înapoi spre Cluj. […] Am ajuns, în sfârşit, pe 12 [ianuarie] acasă, aicea în Cluj. Şi ajung acasă, dau drumul la radio – emisiunea de după amiază, nu! Măi, oare ce s-a întâmplat? […] Se auzea Programul II […], cum ar fi România Cultural acuma, ăla de la Bucureşti. Măi, ce se întâmplă?! Iau telefonul şi sun la Radio: <Măi, ce se întâmplă? Avem ceva probleme cu cabina…?> <Nu, n-avem nimica, numai că s-a primit o dispoziţie de la Bucureşti că să oprim… [emisia], începând de la ora cutare…>, nu ştiu, de la ora… cred că de la ora 14, <… nu mai emiteţi!>. De fapt, de la ora 14 intra Radio Bucureştiul cu emisiunile, ca şi acuma, cu emisiunile în limba minorităţilor, în germană, în maghiară. Şi după aceea, la ora 16, intra Clujul. Şi au am ascultat, pe la ora 16 am ascultat… nu era nimic!
A doua zi dimineaţa mergem acolo, la serviciu. Nimic! Totul era oprit, mă rog, Controlul general care care făcea legătura între ce venea de la Bucureşti şi trimitea înspre emiţător şi atât. S-au dat telefoane, directorul – pe vremea aia era Vasile Rebreanu director – şi zice: <Dom’le, deocamdată nu emiteţi, deocamdată…>. Aveam speranţe. Dar <deocamdată> aia s-a transformat în patru ani şi nu ştiu cât! […]
[Apoi] au venit de la partid, de aici, de la judeţeana de partid, au venit şi au găsit aproape la toţi de lucru.
Adică cum, vă chemau şi vă distribuiau?
Da, da… intrai acolo, în birou la director, unde era el şi cu directorul şi nu mai ştiu care… cu secretarul de partid. <Dumneavoastră, redactor… dumneavoastră mergeţi la Institutul de Istorie, dumneavoastră mergeţi la Institutul de Sănătate Publică>. […] Eu am rămas… vreo 10 am rămas, ca să împachetăm fonoteca, s-o trimitem la Jilava, să punem aparatele în conservare şi să avem grijă acolo… […] Nici căldură nu ne mai dădeau, ne încălzeam şi noi cu calorifer electric, n-aveam centrală proprie. De la un institut de chimie venea o conductă în subteran şi intra la noi în clădire şi ne încălzeam. Era şi un ger foarte mare, în ’86 a fost un ger foarte mare, au crăpat caloriferele din cauză că au îngheţat. […] Ne-am restrâns în două-trei camere. De exemplu, o cameră era o fostă cabină şi ni s-a părut nouă că aia e cea mai călduroasă. Şi acolo ne-am concentrat toţi şi în Controlul general iarăşi trebuia să stai acolo… Nu mai era funcţional Controlul general, pentru că emisiunea nu mai trecea prin Control general, ci se făcuse un fel de legătură directă de la Bucureşti şi legat la staţie prin cablu şi chestia aia s-a sigilat, a venit securitatea şi ne-a pus să punem un capac, ca un fel de cutie am pus deasupra şi s-a sigilat cu sigiliu… acuma nu mai ţin minte, era sigiliu cu plumb. Au băgat sârmă acolo, nu ştiu cum… Atuncea, în ’89, când i-am dat drumul, în 22 [decembrie] l-am rupt şi am făcut legătura. […]
A venit ăla de la securitate şi a spus: <Domnule, aici trebuie să sigilaţi…> Maşinile de scris iarăşi trebuiau blocate, deci tasta aia de pauză, mare, lungă, era pus un lacăt pe ea şi nu mai puteai să scrii nimic, pentru că aia era prinsă în lacăt şi atuncea carul ăla nu mai mergea, degeaba apăsai că nu mai mergea! Sau dacă aveai o cutie, închideau maşina de scris în cutie şi o sigiliau. Maşinile de scris aşa au fost… pe unele le-au dus, că multe am trimis la Bucureşti. Pe lângă fonotecă am trimis şi aparatura, o parte… Fonoteca a mers la Jilava, două containere de-alea mari de tiruri am umplut! Cu toate registrele de cardex, cu tot-tot-tot… […] şi cu benzi. Şi puneam… chiar eu am participat la împachetarea fonotecii: luam 15 cutii cam de aceeaşi mărime, le legam cu sfoară şi deasupra lipeam o etichetă, scriam de la numărul cutare la numărul cutare, deci să zicem <simfonic>, <S> de la numărul 1250-1250 şi nu ştiu cât… şi le legam cu sfoară, le puneam deoparte. Şi aşa, un coridor întreg şi mai mult […] Pe urmă a venit containerul şi le-am luat frumos şi le-am umplut în container.”
Cornel Udrea, scriitor, scenarist, autor de proză umoristică; a fost realizator la Radio Cluj din 1969 până după 1990.
„Hiatusul acela [din 1985] până în ’89 a însemnat pentru fiecare dintre noi o găleată cu apă rece turnată direct pe creştetul încălzit şi revenirea la o realitate imediată şi a trebuit să o acceptăm ca atare. […]
Directorul Vasile Rebreanu a anunţat: <Opriţi emisia!> S-a crezut în primul rând că e vorba despre ceva… se apropia ziua lui Ceauşescu, o fi ceva, cuvântare, ceva… […] Dar n-a fost nimic… […] Era şi foarte frig, foarte frig! Şi a fost oprită emisia, a fost o stupoare generală, au început tot felul de poveşti, s-au dat telefoane la Bucureşti, nu i s-a răspuns lui Vasile Rebreanu şi a înţeles că trebuie să-şi vadă de treabă. A trecut ziua aceea fără Radio Cluj…
Adică, mai exact, cine a oprit emisia?
De la Bucureşti a venit, de la preşedintele Radiodifuziunii, ordinul să nu se mai transmită, fără nicio explicaţie!
Ordin scris sau telefonic?
Nu, la telefon… telefonic… Şi apoi a început calvarul: s-a oprit căldura în zilele următoare şi au venit nişte maşini, au încărcat cuierele, scaunele, birourile şi peste o lună au încărcat fonoteca, s-a dat ordin să se pregătească fonoteca. Ai noştri au pregătit fonoteca, cu grijă, pe [categorii]… cum să vă spun, simfonicul, muzica uşoară, vorbită, interviurile, tot […] nişte sute de calupuri care au ocupat sala de spectacol. Stăteam cu paltonul pe noi. Veneam [în continuare] la serviciu şi în luna februarie, la început, au venit nişte trailere şi au încărcat fonoteca la Bucureşti.
La Jilava?
La Jilava, da… Acolo a fost nenorocită o mare parte din fonotecă, compromisă, au dispărut şi benzi de valoare, mai ales din Fonoteca de Aur, dar şi benzi muzicale foarte multe, de simfonic… deci fonoteca s-a întors în martie 1990 amputată, grav amputată. Plus că a fost aruncată în mijlocul sălii de spectacole, a fost un morman aproape de tavan, de benzi, într-o devălmăşie nemernică, incredibilă…”
[Interviuri de Silvia Iliescu, 2017]
