,,A existat un Stalin mare. Doamne, fereşte România de un Stalin mic!”
Între cei doi conducători comuniști pe care i-a avut România – Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu – au existat numeroase asemănări. Ajunși la putere cu ajutorul Armatei Roșii, relativa lor depărtare de sovietici a părut contemporanilor drept un act de curaj. Această depărtare, începută de Gheorghiu-Dej, a fost continuată de Ceaușescu. Într-un interval de patru ani, ambii au avut momentele lor de maximă popularitate: Dej în aprilie 1964, când a patronat o Declarație a partidului ce indica o îndepărtare de hegemonia Moscovei, iar Ceaușescu în august 1968, când a criticat deschis invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. Gheorghiu-Dej a început ca un lider stalinist, în 1945, și a fost perceput ca un conducător naționalist, în 1965. La Ceaușescu a fost exact invers: el a început ca un lider naționalist în anii ’60 și a terminat ca un comunist dogmatic, inflexibil, neînțelegând încotro se îndreaptă lumea. Pe plan economic, amândoi au fost adepții economiei planificate și centralizate. Amândoi au pus accent pe dezvoltarea industriei grele în detrimentul ramurilor de viitor (informatica, electronica, aeronautica).
Între cei doi au existat – firește – și numeroase deosebiri. Proveneau din zone diferite – Dej era moldovean, în timp ce Nicolae Ceaușescu se considera oltean. Dej fusese electrician, în timp ce Ceaușescu lucrase puțin timp într-un atelier de cizmărie. Dej a fost închis mai mulți ani decât Ceaușescu. Aceste diferențe le-au influiențat comportamentul. Și, încă un amănunt – aveau firi diferite: Dej era petrecăreț, în timp ce Ceaușescu era sobru, distant, inclusiv cu cei din anturajul său. Diplomatul Sergiu Celac i-a cunoscut pe amândoi și a putut observa diferența dintre ei.
Sergiu Celac : “Amintiri despre Nicolae Ceaușescu?…. Sigur că impresiile sunt puţin deformate în oglinda timpului şi într-un fel judeci la 20-22 de ani, altfel judeci mai târziu. Îţi formezi nişte filtre, nişte criterii, nişte standarde de gândire şi de apreciere. Mă voi limita la impresiile spontane de atunci, de care îmi amintesc. Dacă e vorba de comparaţie, atunci aş spune că Gheorghiu Dej, cel puţin atunci, mi-a făcut impresia de o mai mare umanitate, cel puţin cu anturajul imediat, care includea într-un fel şi interpreţii. Ceauşescu, încă de la început, încă de pe vremea când era doar membru al Biroului Politic avea o detaşare, o răceală şi o distanţă. Într-un fel discuta cu egalii şi superiorii săi şi cu totul altfel discuta cu fiinţele pe care le considera inferioare. Fiinţe inferioare erau nu atât chelnerul, desigur doctorul care era stimat, frizerul sau gărzile de corp. Inferioare erau fiinţele care erau utilizate din cauza unor profesiuni ciudate: limbile străine şi cei care scriau. Dacă în cazul lui Gheorghiu Dej “oamenii de condei”, cum se numeau atunci, erau principalii scriitori de discursuri şi alte materiale… pentru Gheorghiu Dej erau George Ivaşcu, Nicolae Corbu şi Silviu Brucan. Pe vremea aia se călătorea mult cu trenul în interiorul lagărului socialist așa că am constatat că exista o atmosferă de colegialitate … Gheorghiu Dej nu se sfia să ceară părerea chiar unui interpret sau unui expert, cum am fost şi eu la ultima şedinţă a Tratatului de Varşovia, la care a participat Gheorghiu Dej, la Varşovia, în primăvara anului 1965. Vă spun drept, nu-mi amintesc exact unde am fost cazați. Nu era o reşedinţă foarte luxoasă, cred că era o vilă rezidenţială. Îmi amintesc doar că ministrul apărării era atunci Leontin Sălăjan și colegii lui din minister sau din conducerea de partid nu doreau să-i fie vecini de cameră pentru că sforăia foarte tare. Dar Sălăjan era un om foarte simpatic, cânta foarte frumos şi la recepţii şi la dineuri, cântece bătrâneşti, în special din Ardeal şi din Banat şi se făcea plăcut. Era băiat de viaţă sau, cum se spunea, “băiat de comitet”. Dej încuraja o astfel de atmosferă. Se amuza, era ţuicar, bea ţuică în special şi uneori vin. În privinţa asta, ca element de umanizare a relaţiilor, vă spuneam de călătoria la ultima şedinţă la Comitetul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, la care a participat Gheorghiu Dej în primăvara lui ’65. La întoarcere de la Varşovia, trenul special a făcut o escală în gara Oradea. Primul secretar al regiunii a venit împreună cu oamenii de la gospodăria de partid și i-a adus lui Gheorghiu Dej șase damingene speciale cu cadarcă de Oradea, care erau îmbrăcate în nuiele. Și atunci a dat Gheorghiu Dej două damigene de vin pentru experţi, interpreţi şi o parte din ofiţerii de gardă care nu erau în tură. Ăsta a fost indiciul pentru noi toţi că Dej e pe ducă. Vinul acela, cadarca de Oradea, Dej îl ţinea în beci la reşedinţa lui şi îl bea singur sau numai aşa, cu un prieten, câte un pahar. Era un vin roşu de o calite excepţională, care se făcea în cantitate mică. Şi atunci bârfa noastră, până am ajuns la Bucureşti, era că nu o mai duce mult, ceea ce s-a şi întâmplat. Foarte puţină lume s-a aşteptat la ascensiunea lui Ceauşescu. Ţin minte că la moartea lui Gheorghiu Dej m-am întâlnit cu un coleg din Ministerul de Externe, Puiu Țibuleac, și i-am spus uşor profetic şi riscant că ,,a existat un Stalin mare. Doamne, fereşte România de un Stalin mic!” Asta a fost impresia pe care am avut-o despre venirea lui Ceauşescu, când am aflat că el este succesorul lui Gheorghiu Dej. Pe Ceaușescu îl văzusem vorbind prin şedinţe şi defectul de vorbire atunci era mult mai vizibil şi mai accentuat. Cred că a făcut eforturi serioase pentru a depăşi acest handicap, dar crea atunci o impresie de duritate, care era oarecum neobişnuită la Gheorghiu Dej. Gheorghiu Dej ştia cumva să netezească colţurile, nu l-am văzut niciodată ridicând tonul sau să fie aspru sau răutăcios. Ceauşescu era întotdeauna foarte distant şi rece faţă de ceilalţi, mai ales din această categorie [a intelectualilor]. La mine cred că o singură dată a ridicat tonul şi a vorbit urât. Cu ocazia unui turneu în America Latină, cred în ‘72, nu i-am pus în faţă carneţelul în care să-şi ia note. Reacţia a fost disproporţionată faţă de abaterea comisă. În perioada ‘74-’78, cât am funcţionat eu ca interpret la Preşedinţie, am avut de fapt un birouaş în sediul Comitetului Central. Apoi, în jurul datei de 23 august 1978, am avut la Neptun o discuţie, întâmplătoare, cu secretarul general al Partidului Comunist Spaniol, Santiago Carrillo, aflat la odihnă pe litoral. Sub impresia unor lecturi recente am intrat într-o discuţie despre euro-comunism şi alte lucruri, care, probabil, nu i-au plăcut [lui Ceaușescu], nu i-au plăcut nici lui Santiago Carrillo, deşi era un adept al unui perestroikism de tip vest european, nu a plăcut nici celor care au raportat [discuția] pe baza înregistrărilor care s-au făcut la aceea reşedinţă. Acesta a fost momentul şi cauza imediată pentru eliminarea mea. S-a făcut o şedinţă în care mi s-a cerut să-mi fac autocritica. Am cam refuzat. Mi s-a cerut să recunosc că datoresc totul tovarăşului [Ceaușescu] şi că l-am dezamăgit. Am spus că eu am fost interpretul lui Ceaușescu pentru că ştiu limbi străine şi nu invers, ceea ce nu a plăcut personajelor care au făcut această mică şedinţă inchizitorie. Ședința a fost uşor jenantă, nu a fost ostilă, nu a fost un proces ca pe vremea stalinismului. S-a hotărât trecerea mea [ca director] la Editura Enciclopedică, ceea ce a fost mult mai profitabilă pentru mine personal”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Virginia Călin, 1997]
