“Bã, e grea boala asta a puterii!”
Imediat dupa moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej (19 martie 1965), s-a pus problema succesiunii la conducerea Partidului Muncitoresc Român. Ceaușescu a reușit ca prin aranjamente de culise să devină secretar general al partidului. Conform înțelegerii cu ceilalți contracandidați, Ion Gheorghe Maurer a rămas prim ministru, iar Chivu Stoica a devenit președintele Consiliului de Stat. A fost un compromis de moment, pentru că, treptat, Ceaușescu și-a îndepărtat rivalii și a concentrat întreaga putere în propriile mâini. Prima mutare importantă a făcut-o la sfârşitul anului 1967. A fost momentul când Ceaușescu a dorit să devină și președinte al Consiliului de Stat. Dar, conform înțelegerilor din 1965, în fruntea Consiliului de Stat fusese numit Chivu Stoica. Ceaușescu râvnea la această funcție. Au avut loc negocieri, s-au făcut presiuni. Chivu Stoica a înțeles că trebuie să plece, așa că și-a prezentat demisia. Apoi, imediat, a propus o nouă conducere. Cu unanimitate de voturi, președintele Consiliului de Stat a fost ales – previzibil, desigur – Nicolae Ceaușescu. Având și această funcție, Nicolae Ceaușescu a concentrat întreaga putere în mâinile sale. Pentru veteranii partidului a fost un adevărat șoc, pentru că, doar cu doi ani înainte, Ceaușescu criticase cumulul de funcţii, pledând pentru conducerea colectivă. Și-au dat seama că au fost păcăliți, că, treptat, sunt îndepărtați. Dintre veteranii partidului care s-au opus concentrării întregii puteri în mâinile lui Ceaușescu cel mai vocal a fost Gheorghe “Ghiță” Apostol.
Gheorghe Apostol: “În ajunul Conferinţei Naţionale din 1967, am fost chemat de [Virgil] Trofin. Şi mi s-a spus că se intenţionează ca la Conferinţa Naţională primul secretar [Ceaușescu] să fie ales şi preşedintele Consiliului de Stat. În locul lui Chivu Stoica. Atunci eu am întrebat: “Ce spune hotărârea Congresului IX PCR [din 1965]? Dar dezbaterile care au avut în Congres? Şi statutul pe care l-am adoptat?” Raportor la statut am fost eu. Şi s-a acceptat că este incompatibilă funcţia celui care acţionează pe linie de partid cu funcţii aproape similare pe linie de guvern. Că asta înseamnă încălcarea principiului conducerii colective. La Congresul PCR [din 1965] a fost o critică la adresa lui Dej, pentru că Dej a avut amîndouă funcţiile. “Cum rămîne cu statutul? ” “Păi, îl modificăm !” “Cum să-l modificăm ? N-au trecut decât doi ani. Să aşteptăm Congresul viitor. Să discute Congresul.” “Nu, uite, într-o situaţie asemănătoare e, de exemplu, [președintele Franței] de Gaulle. De Gaulle este şi preşedintele partidului, e şi preşedintele Republicii… ” “Situaţia din Franţa e una şi situaţia din România e alta.” N-am fost de acord cu asemenea poziţie. Am intrat în conferinţă. Au început să discute această problemă. Şi nimeni nu a observat – sau dacă a observat a trebuit să tacă – că s-a făcu o rotaţie de 180o de la Congresul al IX-lea [din 1965] la Conferinţa din 1967. Eu nu m-am ridicat ca să contest o asemenea situaţie. A luat cuvântul Chivu Stoica, care a fost de acord… La sfârşitul conferinței s-a aprobat ca primul secretar PCR să fie şi preşedintele Consiliului de Stat. Mi-am adus aminte de o discuţie pe care am avut-o cu Dej : “Bă, Ghiţă, e grea boala asta a puterii!” Această hotărâre a afectat întreaga țară până la nivel de comună. Astfel, secretarii de partid au devenit şi preşedinţii Sfaturilor Populare. Asta a însemnat contopirea activităţii de partid în administraţia de stat. De subordonare directă a activităţii de stat partidului.
După conferinţa din ’67, am plecat într-o delegaţie de partid la Galaţi. Am avut acolo o adunare cu activul judeţului Galaţi. Pe probleme economice. Şi am terminat şedinţa asta pe la ora 9-10 seara. A doua zi dimineaţa, urma să aibă loc o ședință a Biroului Politic, așa că am vrut să plec la București.
Cînd să plec, maşina mea era defectă. Cînd s-a dus şoferul meu, pe care-l avem de multă vreme, nu mai mergea maşina. Atunci mi-a dat [Constantin] Dăscălescu maşina lui. Şi-am plecat. Aproape de Buzău, la o distanţă cam de vreo 25-30 km, eu dormeam lîngă şofer… simţul de conservare probabil m-a trezit. Şi, când m-am trezit, am văzut două faruri care veneau spre mine. Spre maşina noastră. Şi-atunci m-am proptit cu mîinile în parbriz şi cu picioarele şi-am amortizat lovitura aia. A sărit geamul de la parbriz şi-n loc să vină spre mine a sărit în şosea. Ei, am intrat cu capul în marginea parbrizului. Şi mi-am tăiat capul. Am aşteptat să treacă o maşină. N-a trecut nici o maşină. După o jumătate de oră, a venit un camion. M-am urcat în camion şi-am plecat la Buzău, la dispensarul CFR. Şi acolo ne-au dat primele îngrijiri. Am anunţat Bucureştiul şi-a venit de la [Spitalul] Elias o salvare, care m-a luat, m-a dus la Elias. Profesorul Arsene era deja la Elias, mi-a făcut operaţia de cusătură la cap. Mai trebuia numai doi milimetri şi-ajungea la creier. După vreo două săptămâni, cine credeţi că vine să mă vadă la Spitalul Elias? Ceauşescu şi [ministrul de interne Alexandru] Drăghici. Eram bandajat … Eu am fost sigur că a fost o acţiune organizată. Pentru că nu s-a făcut nici o anchetă în cazul ăsta. Timp de trei luni de zile. Şi-am stat trei luni de zile în spital. După trei luni îl întreb pe Drăghici : “Mă, aţi făcut o cercetare la faţa locului ? Cum s-a-ntîmplat accidentul ăsta de maşină?” “N-am avut timp, mă Ghiţă, să ne ocupăm şi de problema asta!” – parcă era o problemă minoră.
Şi-atunci am luat la telefon pe adjunctul lui Drăghici. Era un CFR-ist… nu-mi mai aduc aminte numele lui. A spus : “Tovarăşe, noi am fost la faţa locului, dar n-am putut constata nimic!” “Ce maşină a fost aia care m-a lovit ?” “A fost maşina unui director de la o gospodărie de stat.” “Cum îl cheamă ?” “Habar n-am cum îl cheamă !” … Mi-am dat seama că n-au vrut să facă anchetă. N-au vrut! Sânt convins că s-a organizat un complot împotriva mea. Din cauza poziţiei pe care am avut-o în ajunul Conferinţei Naţionale, când m-am opus ca primul secretar PCR [Ceaușescu] să fie şi preşedintele Consiliului de Stat”.
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Ioan Scurtu, Virginia Călin, 1994]