„Întăream cu două citate, în faţă, din Nicolae Ceauşescu şi două în spate…”
La 26 martie 1951 începea să funcṭioneze Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., sub denumirea Institutul de Istorie a Partidului. Scopul era evident: cercetarea şi rescrierea istoriei mişcării muncitoreşti, socialiste şi comuniste din România, în conformitate cu propaganda oficială şi linia politico-ideologică a P.M.R. devenit P.C.R. Rezultatele cercetărilor erau apoi publicate într-o revistă care avea să fie înfiinṭată în ianuarie 1955, intitulată pompos: Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R. sau, din 1966, Analele Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.M.R. sau, din 1969, Anale de istorie. Toate aceste „Anale…” au reflectat fidel modificările politico-ideologice din conducerea partidului unic ṣi a statului comunist, au întreṭinut cultul personalităṭii conducătorului, au mistificat istoria P.C.R. ṣi a miṣcării muncitoreṣti.
Într-un interviu aflat în Arhiva de istorie orală, profesorul ṣi istoricul Titu Georgescu oferă o privire detaliată din „gospodăria” Analelor de istorie. Organizarea revistei, cercetarea onestă ṣi cercetarea tributară partidului, cenzura – sunt câteva dintre temele mult mai numeroase ale interviului acordat de Titu Georgescu Silviei Iliescu în 1997.
„Dumneavoastră aţi fost din 1965 redactor-şef la revista Analele Institutului de Istorie [a Partidului] de pe lângă C.C. al PCR; vă rog să povestiţi în ce împrejurări aţi devenit redactor şef la această revistă.
Cred că, aşa cum erau practicile democratice ale epocii, ale democraţiei socialiste, am fost numit, am fost numit simplu, chemat de directorul institutului, Ion Popescu-Puţuri şi mi s-a spus că „dumneata o să preiei revista Analele Institutului de Istorie a Partidului„, aşa se numea…
Deci când şi-a schimbat denumirea dumneavoastră eraţi deja acolo…
Nu! Voi spune şi cu schimbarea denumirii… Am avut o discuţie cu Ion Popescu-Puţuri şi i-am spus că eu preiau această revistă, dar în nişte condiţii: să îmi permită să introduc în revistă şi altfel de articole decât cele privind istoria partidului, istoria mişcării muncitoreşti. „Da, da, mi-a răspuns el, am auzit că la facultate dumneata predai cursul de istorie a P.M.R., dar faci cam altceva…„ „Da, tovarăşe Popescu-Puţuri, aşa este, aşa ceva vreau să fac şi la revista Analele Institutului de Istorie a Partidului„ „Da, dar aici nu poţi să ai libertatea pe care o ai la facultate, fiindcă revista va fi mereu controlată şi avizată de către Secţia de Propagandă a Comitetului Central al Partidului, în frunte cu tovarăşul Leonte Răutu„. „Dacă, timp de un an, nu voi reuşi, am să cedez funcţia!„
Timp de două-trei numere a apărut cu titlul Analele Institutului de Istorie al Partidului. Eu vă spun, al şi nu a, fiindcă uneori apărea al partidului şi uneori apărea a partidului; eu aş fi fost bucuros să-i fi spus Institutul de Istorie al Partidului, ca să nu se facă istoria doar a partidului! Am încercat şi formula asta de vreo două-trei ori şi am fost descoperiţi… La numărul trei sau patru, am schimbat denumirea în Anale de Istorie.
Numărul acesta, Anale de Istorie, nu am mai pus articole de istorie a patriei, istorie modernă şi contemporană sau de istorie universală, aşa cum concepeam, ci am tipărit numai articole de mişcare muncitorească, social-democrată şi a Partidului Comunist, să se vadă că doar titlul l-am schimbat ṣi în conţinut suntem consecvenţi cu probleme de istorie a partidului.
Am fost chemat la secţia Comitetului Central; cu mulă furie, Leonte Răutu care era şeful acestei Direcţiuni a Propagandei, a culturii, a ştiinţelor umaniste, cum vreţi dumneavoastră, pe ţară, în cadrul partidului, în cadrul conducerii partidului, [m-a întrebat:] cum mi-am permis…, mă rog, multe altele… […] Abia peste trei ani, cu înţelegerea lui Niculescu-Mizil, a putut să apară Anale de Istorie, dar de-acum, cine va vrea să vadă cum a evoluat revista aceasta din punct de vedere al articolelor, va remarca pe dată acest melanj, istoria patriei şi istoria mişcării muncitoreşti.
Aţi spus „cu înţelegerea lui Paul Niculescu Mizil„, aţi avut cumva o discuţie cu el?
Da, am avut! Am avut o discuţie cu el, pentru că mai avusesem şi înainte, cu Magazin Istoric. I-am spus despre ce este vorba. […] Înţelegere am avut, fără obiecţii, din partea domnului Niculescu-Mizil, i-am spus că din partea lui Leonte Răutu vom avea piedici, pentru că am fost bruftuluit bine în 1965. Mi-a spus că ştie şi că mă va ajuta cât va putea. Cert este că, [atunci] când am trimis numărul de semnal, cum se trimitea fiecare revistă înainte de a apare, spre a fi verificată, avizată de forurile superioare, s-a întors fără nici un fel de obiecţii. Cred că a fost intervenţia lui Niculescu-Mizil.
S-a întâmplat de multe ori să se întoarcă semnalul cu corecţii?
Ooo, sigur că da! Indiferent de titlu! Că i-a zis Analele de Istorie a Partidului sau i-a zis Analele de Istorie, a revenit de la secţie, pentru că acolo Leonte Răutu era înconjurat de o echipă întreagă de cerberi din aceştia, care vânau greşelile şi respectarea „purităţii ideologice„ în materialele care privesc problemele istoriei!
Şi până unde se mergea cu corectarea? Până la titlu sau chiar până la conṭinutul articolelor?
Nu, se mergea până la scoaterea articolelor şi publicarea lor în numărul viitor, dacă se respectă indicaţiile respective. Dar în momentul acela se scotea articolul, nu se stătea la discuţii!
Şi ce făceaţi? Aveaţi articole de rezervă?
Sigur! Aveam articole de rezervă! Cu o echipă de experţi în probleme din acestea, erau ei foarte experţi în cenzură, dar eram şi noi destul de
experţi în a eluda cenzura aceasta. Constantin Bărbulescu, redactor şef adjunct, care m-a ajutat foarte bine, dar şi alţii, foşti studenţi de-ai mei pe care-i recrutasem încă din ’58 şi ştiam că mă vor însoţi la greu, căpătaseră destulă experienţă şi am fi putut să rezolvăm destule probleme şi am şi rezolvat.
Şi care erau „trucurile„?
Nu era atât vorba de „trucuri„. Păstram, de pildă, totdeauna, în rezervă, în portofoliu, cum spuneam noi, articole din acestea, pentru cazuri de forţă majoră, sau la câte un articol din acesta incriminat, că uneori nu puteai… fiind aniversare, nu puteai să-l amâi peste nu ştiu cât. În condiţiile acestea, întăream cu două citate în faţă din Nicolae Ceauşescu şi două în spate, şi la mijloc rămânea conţinutul cu problemele pe care le voiam. Aici şi ei ezitau, cei de la cenzură, cum să scoată un articol care are patru citate din Nicolae Ceauşescu! Acum, probabil, oamenii, răsfoind, îl vor lua pe autorul respectiv şi vor spune „Ia uite, un articol care are patru citate din Ceauşescu…„ fără să mai citească mijlocul, cu lucruri destul de semnificative, inclusiv probleme din acestea, de pildă cu Pactul Ribentropp-Molotov, despre care [revista] Analele de Istorie a scris şi l-a incriminat aşa cum nu se incriminează astăzi, sau numai unele gazete în incriminează. Unele gazete… […]
La Analele de Istorie mai putem discuta multe: cum ne întâlneam, comitetul de redacţie. În comitetul de redacţie eram vreo ṣapte inşi, foarte bine cunoscându-ne între noi, aproape că ne înţelegeam din ochi. Nu trebuia să duci fraza până la capăt, că celălalt înţelegea, unii mi-au fost studenţi, alţii aleşi, de ce să nu spun, mi-am ales pentru echipa aceasta pe care am avut-o după 1965. Şi aveam, pentru aşa-zisele şedinţe de colegiu unde era un cerc mai larg, acolo eram mai puţin deschişi, cei ṣapte inşi, pentru că s-ar fi putut, dintre cei din colegiu, unii să fie ostili modalităţii acesteia cu care lucram noi, şi problematicii cu care lucram. […] La Analele de Istorie căutam să realizăm un echilibru. Spuneam noi că nu merg patru articole de istorie a patriei, de istorie modernă şi contemporană, pentru că n-au rămas decât două din mişcarea muncitorească. Bun! Atunci uite cum facem: băgăm mişcare muncitorească, dar băgăm mişcare muncitorească veche, dinainte de secolul XX, sfârşitul secolului XIX. Sau băgăm articolul despre revoluţie ṣi tratăm revoluţia de la 1848. Ei, titlul „revoluţie„ nu aveai cum să nu-l încadrezi la mişcarea revoluţionară, la toate problemele acestea. Erau modalităţi felurite, specifice, cu care reuşeam… şi aş spune că n-am fost chemat decât de vreo patru ori, până în 1970 când am plecat de la redacţie, la Leonte Răutu.”
