„Colegul meu de liceu, căpitan aviator Tudor Greceanu – care a fost un erou în adevăratul înţeles al cuvântului – a ajuns la Securitate. Şi s-a întâmplat să-l ancheteze colegul lui mai mare din liceu şi cu care se cunoştea foarte bine, pentru că ăsta avea un frate în serie cu noi. Şi ăla, anchetatorul, îi spune: <Ce faci dumneata aici?> Şi Tudor Greceanu îi spune, foarte liniştit: <Eu, ce caut aici? Tu ce cauţi aici!> Ăsta a fost Tudor Greceanu! […]
Omul acesta a fost un adevărat erou, a făcut parte [în război] din flotila de vânătoare a lui [Alexandru] Popişteanu. Şi numai şapte au scăpat cu viaţă din câţi s-au perindat pe-acolo. A căzut de două-trei ori în liniile sovietice şi a scăpat. Un Greceanu autentic, un boier autentic, pentru că <boier> astăzi este un fel de a fi, nu are o conotaţie socială, ci una morală. Şi ăsta este un boier!
A făcut 18 ani de puşcărie. Deşi ar fi putut să plece, să se suie, când încă mai putea zbura, să se urce într-un avion şi să se ducă la Foggia – faimoasa Foggia din Italia, unde era un mare aeroport aliat, american – dar n-a făcut-o, pentru că îşi dăduse cuvântul că nu o să facă aşa ceva. Şi a fost arestat, condamnat. Fiind la Aiud, a provocat un scurtcircuit la un post de transformare, se ocupa şi el cu electricitatea… A evadat împreună cu alţi doi, au sărit de zidul puşcăriei, dar bineînţeles că i-au prins, i-au adus înapoi în puşcărie şi i-au condamnat pe toţi trei la moarte. Şi l-au scos pe primul şi l-au executat şi l-au scos pe al doilea şi l-au executat, pentru că ăştia doi, în evadarea lor, au lovit un alt deţinut şi ăla din lovitură a murit. Şi când l-au scos şi pe Greceanu să-l execute, i-au spus că <Dat fiind că tu n-ai omorât, ţi s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă>. Şi, în ’64, când a venit aşa-zisa schimbare şi li s-a dat drumul tuturor [deţinuţilor politici], i s-a dat drumul şi lui. După 18 ani! Dacă l-aţi fi văzut atunci, n-aţi fi putut spune că omul ăsta a stat 18 ani în puşcărie. Eu ştiu ce înseamnă asta şi n-am stat decât cinci ani, dar ăsta a stat 18 ani şi şi-a păstrat aceeaşi ţinută, aceeaşi demnitate, aşa încât atunci când au venit să-i solicite – că-i un om foarte priceput – colaborarea în cadrul aviaţiei, el a răspuns: <Da, dar am şi eu două condiţii…> <Care?> <Să fiu făcut general, pentru că este gradul pe care ar trebui să-l am acuma şi să lucrez în aviaţia de vânătoare>. <Bine, o să vă dau răspunsul…> Încă nu i l-au dat!
Această frumoasă caracterizare făcută de avocatul şi diplomatul Romulus Cordescu este pentru un om care o merită pe deplin. Puţine lucruri se mai pot adăuga acestui portret fixat în trăsăturile sale esenţiale. Poate doar o statistică, ce îl onorează pe pilotul militar Tudor Greceanu: în Al Doilea Război Mondial a avut, pe ambele fronturi, 1000 de misiuni de luptă, 6000 de ore de zbor şi 42 de avioane inamice doborâte. Pentru eroismul său, a primit medaliile Ordinul Mihai Viteazul, Coroana României, Virtutea Aeronautică, Steaua României, Crucea de Fier. Iar din partea comuniştilor a primit ani grei de închisoare, umilinţe şi privaţiuni, pentru că aşa ştiau ei să îşi onoreze vitejii…
Arhiva de istorie orală păstrează două interviuri-document oferite de aviatorul Tudor Greceanu, care datează din 1993 şi 1994.
În pragul războiului
„Cum întâmplarea face că eu am participat la o sumă de evenimente care mai târziu vor fi capitol de istorie – sigur, sunt un element extrem de mărunt -, dar trecute prin prisma propriei mele judecăţi, a propriilor mele trăiri, a propriilor mele experienţe, ar fi după mine o sumă de lucruri care vor constitui amintiri cu caracter istoric. Dar pentru asta, ar trebui s-o luăm de destul de departe: de la perioada interbelică, la războiul propriu-zis, la evenimentele care s-au învârtit în jurul declanşării acestui război, evenimentele istorice legate de perioada regelui Carol [al II-lea], a abdicării acestuia, a venirii la putere a lui Antonescu ca şef de stat…[…]
Noi, în promoţia ’39, [a Şcolii de Ofiţeri de Aviaţie] eram în pragul unui război care în Apusul Europei deja începuse. Adică, începuse ocuparea Franţei de către nemţi; începuse, ca să zic aşa, atacul împotriva Angliei şi războiul bătea la uşă. Eram o promoţie de oameni care urmau să să se bată. Şi, în consecinţă, promoţia noastră – care a fost o promoţie relativ mică, am fost 29 de ofiţeri piloţi naviganţi, plus ofiţeri mecanici – ei, promoţia asta urma să plece pe front. Ştiam că vom fi angrenaţi într-un război. Încă de când eram în şcoala de perfecţionare pentru a deveni pilot de vânătoare s-a cedat Basarabia, s-a cedat Transilvania… Eu atunci am încercat să-mi dau demisia din armată, că am spus că n-are nici un rost să fac parte dintr-o armată al cărei teritoriu este cedat la masa verde în loc să se bată! Nu mi-a fost acceptată demisia.”
Iunie, 1941…
„În momentul în care a început războiul, m-a prins ca pilot de vânătoare la Flotila 1 Vânătoare Bucureşti, comandată la început de către Fătulescu şi apoi de către Leo Romanescu. […] Şi când noi am intrat în război, aveam de multă vreme unităţi, aşa-zis, <pe zonă>. Această <zonă> [însemna] nişte aerodromuri de lucru pe care noi le utilizam pe timp de pace pentru a deplasa unităţile şi a experimenta modul lor de funcţionare în teritoriu, cu toată <ţigănia> care ţine de o unitate de aviaţie – asta înseamnă benzină, mecanici, staţie radio, coloană de transport, muniţii, piese de schimb, armament – în sfârşit, tot ceea ce face parte dintr-o unitate supra-tehnică, în comparaţie cu o unitate de infanterie care îşi lua raniţa-n spinare şi pleca oriunde. Însă, să deplasezi şi să faci să funcţioneze o unitate de aviaţie este cu totul altceva, pentru că ea conţine o sumă de servicii absolut indispensabile pentru funcţionare. Dacă eu nu pot să iau cu mine cisternele pentru alimentarea avioanelor, avioanele sunt inutile. Dacă nu am staţie de radio terestră, este inutil. Deci, există nişte servicii din acestea care, deşi sunt auxiliare, totuşi sunt indispensabile pentru funcţionarea unităţii de aviaţie. […]
O escadrilă de vânătoare avea, în general, 15 avioane. Aceste 15 avioane nu erau întotdeauna în linie de zbor – am plecat la început cu ele în linie de zbor. Dar unele sunt <alicite>, altele sunt cu defecte tehnice, chestii, nu ştiu ce, aşa, încât noi contam în general pe cel puţin 12 avioane capabile de zbor în fiecare zi. […] Dar am ajuns la un moment dat ca întregul grup – asta, vă spun, adică după căderea Odesei – întregul grup, deci trei escadrile care trebuiau să aibă 45 de avioane, nu mai aveam decât trei avioane, pentru că nimeni nu ne înlocuia avioanele. Statul român, iniţial, a cumpărat de la nemţi trei escadrile de avioane de vânătoare pe Messerschmitt 109. Ei, aceste avioane au venit, au fost montate, puse în linie de zbor şi cu ele am plecat pe front. Ce a căzut, ce s-a deteriorat, ce a intrat în revizii şi aşa mai departe, astea erau scoase din efectiv. […]
La un moment dat, în decursul operaţiunilor, în ’43-’44, se ajunsese ca nemţii să ne dea [înapoi] toate avioanele pe care le pierdeam. De atunci, din nou, efectivele noastre de avioane au început să fie recompletate. Ba, mai mult decât atât, în urma unor operaţii care, probabil, au contat ca fiind strălucite – nu probabil, sigur! – nemţii au mers până acolo încât ne-au dotat acest grup de vânătoare cu avioane noi-nouţe şi au şi botezat grupul şi, în perioada respectivă, grupul s-a numit Grupul 7 Vânătoare Dessloch-Şerbănescu. Generalul Dessloch era comandantul Flotei a 4-a germane care lucra pe frontul din Răsărit şi, din ordin special venit de la Göring, ni s-a dat acest extraordinar avantaj. Ne-au dotat cu ultimul tip de avioane Messerschmitt 109, cu condiţia să ne întoarcem pe front – pentru că noi eram trimişi în refacere din lipsă de material.”
[Interviuri de Mariana Conovici, 1993 şi Mihaela Udrescu, 1994]
