Devenit cunoscut şi ca poet, în perioada interbelică doctorul Voiculescu a făcut parte din grupul celor de la revista Gândirea şi a fost director de programe culturale la Radiodifuziune (1934-1946). Iată cum era prezentat în revista Radiofonia din 1 august 1937, de N. Papatanasiu, în articolul <V. Voiculescu, Medalioane radiofonice>:
Domnul V. Voiculescu, poetul de vers românesc, smălţat simplu dar cu arcuiri irosite în azur, iată un ochi viu, deschis asupra a ceea ce se ticluieşte în laboratorul programelor radiodifuzate.
Ora satului se bucură de îngrijirea sa directă şi apropiată. Cuvântul şi cântul, îngemănate pentru a fi trimise hrană sufletească ţăranilor dintre glii şi păduri. […] Ora copiilor îşi adaogă izbânzile sub mâna d. V. Voiculescu. Piesele pentru cei mici înfloresc şi cresc sub atenta sa supraveghere. […] Conferinţele trec prin vama de intelectual a autorului <Umbrei>. Universitatea Radio are în frunte-i un redactor de mare cinste.
Personalitatea literară a d. Vasile Voiculescu se durează lent, dar temeinic. Volumul de poesii <Pârga>, <Poeme cu îngeri>, apoi <Destin> şi în urmă <Urcuş>, iată stâlpi falnici încrustaţi în marmură pentru un templu al poesiei adevărate. <Fata ursului> şi <Umbra>, două piese de teatru jucate la Teatrul Naţional Bucureşti întregesc măsura artistică a scriitorului nostru, iscusit faur de vorbe, îndrăgostit de graiul şi eposul poporal.”
Trecând peste tonul măgulitor al autorului articolului faţă de directorul de programe culturale, aprecierea era sinceră. Vasile Voiculescu era cu adevărat iubit de dintre cei din jur, pentru bunătatea şi empatia sa, pentru capacitatea lui deosebită de a înţelege lumea.
Din interviul acordat de scriitorul Pan Vizirescu în 1998 pentru Arhiva de istorie orală răzbate aceeaşi preţuire.
„Pan Vizirescu: Adevărata cunoaştere [cu Vasile Voiculescu] a fost după ce am publicat eu în Gândirea, în 1932, cam aşa ceva, o nuvelă care a avut răsunet – Drumul spre soare se numea – a fost socotită ca cea mai bună nuvelă de la război încoace. […] Şi atuncea [Nichifor] Crainic mi-a trimis vorbă la Cernăuţi unde eram profesor că vrea să mă cunoască şi când vin la Bucureşti să îi fac o vizită la redacţie. […] M-am simţit foarte onorat, cum bănuieşti şi matale, că un începător [a apărut] la o publicaţie cum era Gândirea – eu mai scrisesem în toate revistele, mai ales la Bilete de papagal şi Universul Literar – dar Gândirea era ceva aşa, cum ar fi astăzi la Academie! […]
Stam cu Crainic de vorbă în cabinetul lui, apare Voiculescu. Eu îl ştiam după figură acum, că îl văzusem în fotografii. Are o fotografie splendidă, nu o fotografie, o pictură, un tablou, un portret, făcut de doamna [Maria Procopie Dumitrescu] Brateş, doamna Brateş era soţia lui Ion Pillat, o foarte bună pictoriţă. Şi el, Vasile Voiculescu, e făcut în faţa ferestrei şi fereastra este cu aranjamentul aşa, cu o parte de sus şi o parte de jos formează o cruce. Şi el este pe fondul acestei cruci şi figura lui plină de evlavie, cum era el, bine exprimată în tabloul doamnei Brateş.
Şi când stam cu Crainic de vorbă, vine Voiculescu. L-am recunoscut, dar Crainic m-a recomandat: <Uite, tânărul scriitor, domnul Pan Vizirescu…> Citise şi el nuvela mea şi era foarte bucuros să mă cunoască. M-a felicitat şi el şi pe urmă, din alte vorbe spune: <Măi, Nichifore> – c-aşa-i spunea lui Crainic – <ştii de ce am venit la tine? Am venit să mă ajuţi într-o chestiune…> – el era director la Radio Cultural –, zice, <sâmbătă este programat mitropolitul Bălan, Nicolae Bălan al Ardealului la Ora naţiunii… Mitropolitul Bălan mi-a comunicat că nu poate să vină, că este bolnav. Şi ce fac eu? Ce fac eu acuma?!… M-am gândit la tine>, îi spunea lui Crainic. <Când?> <Sâmbătă.> <Sâmbătă sunt la Chişinău, nu pot să fiu de faţă la Bucureşti!> <Oh!> – s-a văitat bietul Voiculescu – <ce fac eu, cum acopăr [conferința]?!> Şi atunci Crainic zice: <Uite, domnule, domnul Pan Vizirescu!> Eu nu vorbisem la radio până atuncea şi am avut chiar sfială să mă gândesc, dar să mă prezint! Şi în ce condiţii, la Ora naţiunii, la cea mai pretenţioasă Oră! Zice: <Invită-l pe domnul Pan Vizirescu!> Şi atuncea Voiculescu stă puţin pe gânduri şi zice: <Da, altă soluţie nu este! Bine… Domnul Pan Vizirescu…> Îmi spune subiectul: Legenda Mănăstirii Argeş, cu meşterul Manole. Subiectul nu mi s-a părut dificil, eram la curent cu toate aceste lucruri şi aşa că… […] Şi mi-am făcut conferinţa, n-am avut prea mult de lucru […] și am dus textul lui Voiculescu şi el m-a şi invitat la microfon pentru ora cutare. […]
Și de-atuncea am devenit colaborator, că doctorul Vasile Voiculescu mă invita, avea nişte <adrese> albastre în care îmi fixa titlul şi ziua când trebuia să mă prezint şi îmi trimitea la Cernăuţi. Şi am ţinut foarte multe conferinţe.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1998]
