„Nenea Olimpiu” – aşa îi plăcea să i se spună – era, în 2001 când l-am cunoscut, un om plin de viaţă. Avea 80 de ani, ochii vii şi un entuziasm care îi ascundea vârsta. Cu mare bucurie ne-a povestit isprăvile lui din anii tinereţii şi mai ales cum i-a înfruntat pe comuniştii stăpânitori. Olimpiu Borzea era cunoscut în Viştişoara, satul natal, în Viştea de Jos, comuna în care trăia, în Drăguş şi mai toate regiunile Făgăraşului ca om cu credinţă în Dumnezeu şi dragoste pentru dreptate. Aşa s-a făcut că într-o zi a anului 1952 i-au bătut la poartă doi fugari din grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Borzea şi Gavrilă nu se cunoşteau personal, dar Remus Sofonea, unul dintre membrii Grupului Carpatin, îl ştia şi avea deplină încredere în atitudinea fermă de anticomunist a lui nenea Olimpiu. Rănit în luptele cu Securitatea, Sofonea avea să moară în casa profesorului din Viştea şi chiar să fie îngropat în curtea lui. Acesta a fost doar unul dintre episoadele neobişnuite din viaţa lui Olimpiu Borzea care a avut bunăvoinţa de a ne-o povesti şi nouă, cu 19 ani în urmă, pentru Arhiva de istorie orală. O vom reda în trei episoade ale serialului nostru.
Mai sunt de făcut câteva precizări din biografia sa: s-a născut la Viştişoara, într-o familie înstărită. A absolvit Şcoala normală din Sibiu în 1940, apoi s-a înscris la Conservatorul din Timişoara, Secţia dramatică şi Secţia pedagogică. Războiul i-a înterupt studiile, aruncându-l pe frontul românesc până în 1945. A fost învăţător şi apoi profesor la Viştişoara şi Viştea (judeţul Braşov) unde a locuit în cea mai mare parte a vieţii. În 1955 a fost arestat pentru că a ajutat grupul anticomunist înarmat din Munţii Făgăraş – versantul nordic. A fost condamnat la moarte, dar a fost eliberat împreună cu ceilalţi deţinuţi politici în 1964.
Minunea de pe front
„Am plecat pe front, am ajuns în linia întâi, pe Valea Lupului, am fost la Tăuşeşti. Biserica din Tăuşeşti era reperată de ruşi ca punct de supraveghere din partea observatorului nostru. Au reperat-o, era chiar în ziua de Sfântul Gheorghe şi au [lovit] clopotniţa. Au aprins clopotniţa şi atunci am văzut o minune! S-a aprins clopotniţa şi aşa a căzut clopotniţa jos şi cu o cruce deasupra…
Am rămas în linia întâi, băieţii erau foarte dezorientaţi, alimentaţia se făcea foarte greu, frontul era la 4-500 de metri de linia noastră. Am primit ordin să fac incursiuni la ei, ei făceau incursiuni la noi şi s-au întâmplat o serie de lucruri care nu trebuiau să fie. În 27-28 aprilie, nu mai ştiu când, ruşii au dezlănţuit un atac puternic. Noi am primit ordin că dacă vine aviaţia să <haşurăm> cu batiste linia noastră, ca să nu bombardeze. Or, s-a interceptat ordinul ăsta şi a venit aviaţia engleză. Şi am haşurat, a venit un avion deasupra noastră şi a venit bombardamentul. arunca numai de-astea cu grenade. Mi-a rănit un soldat şi m-am dus la el şi l-am pus pe o foaie de cort, pe burtă şi l-am tras şi am strigat la băieţi: <Măi, veniţi să mă ajutaţi să-l trecem la punctul D, să-l scoatem la sanitari>, că la sanitari le era frică să vină. Şi l-am tras pe foaia de cort până în Poiana Sibiului. […]
Pe mine m-au rănit, am ajuns la Socola, la Socola am întâlnit pe colonelul nostru, în spital. <Grele lupte, măi băieţi, grele lupte!>, dar el nu a dat semne de rănit, prima dată s-a rănit la o mână, a doua oară a căzut de pe cal, [dar zicea]: <Grele lupte măi băieţi, grele lupte!>… Am ajuns în Bucureşti, m-au prins bombardamentele la Spitalul Elisabeta. […] După-aceea m-au mutat pe strada Franciscană, era o Şcoală franciscană acolo, un internat. Şi acolo, când au început să bombardeze ne băgau jos, la subsol, şi se auzeau bombe. <Vai de mine!…> – era unul acolo care se văita, un soldat. <Măi, nu ţi-e ruşine?! Uite, fetele astea stau liniştite şi tu de vaiţi, ce fel de luptător eşti tu?!> […]
La 23 august 1944 unde eraţi?
La spital, în Făgăraş…
Şi cum au primit cei din jurul dumneavoastră vestea încheierii armistiţiului?
S-au bucurat că se încheie războiul, dar noi care ştiam prognoza dată de căpitan, că dacă trupele sovietice vor intra vreodată în România nu o vor mai părăsi decât după ce au satanizat-o… Mi-am dat seama ce înseamnă venirea acestor <dragi oaspeţi>, <dragi salvatori ai noştri>, după felul în care s-au comportat”.
„Ştiam noi ce aveam de făcut…”
„Atunci am luat noi legătura, [după] 23 august, am luat legătura să facem nuclee în fiecare sat să organizăm oamenii, că au început apoi cotele, au început ruşii să-şi arate <calităţile>. […] Lucram subversiv, dragă! Păi, eu aveam prietenii mei, am fost dascăl în Viştea de Sus. […]
După ce am terminat armata, am rămas în continuare la Viştişoara, că era Viştişoara şi ne-am pus la punct şi am înfiinţat Asociaţia Culturală a Tineretului Intelectual Viştean, pusă la cale cu doctorii, studenţii de la Făgăraş. […] Şi un deştept, ca să se dea mare, ştiind de treaba asta, a spus: <Asta este [organizaţie] anticomunistă, a tineretului viştean! […] Noi am făcut o cerere, să ne permită să facem persoană juridică Asociaţia Culturală a Tineretului. Şi alţi băieţi, tot aşa, [au zis]: <Ce vă trebuie, dragă, când drăguţul nostru partid, a înfiinţat UTM-ul?…>, sau UTC-ul, ce dracul era… <Veniţi acolo cu braţele deschise! Foarte bine că doriţi să vă organizaţi. Cu braţele deschise…. Haideţi, dragilor, acolo!…> Nu ne-am dus, [am pretins]: <Nu am ştiut, tovarăşe, nu am ştiut…> – şi am făcut-o clandestin. […] Ştiam noi ce avem de făcut…
Şi ce aveaţi de făcut?
Să servim pe Dumnezeu, să-l iubim, dar să-l iubim cu faptă! Să ne rugăm lui Dumnezeu cu faptele noastre, nu cu vorbe, vorbele să le folosească alţii. Dar să-l iubim pe Dumnezeu! Să ne iubim ţara! Să ne iubim familia, că stă la baza tuturor acţiunilor noastre! Şi, patru: să iubim pe aproapele nostru: <Iubeşte-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-l lăsa!> Asta am avut… [de făcut]!”
Şomer un an
„Am stat acasă şi am făcut agricultură cu nevastă-mea. M-am dus la tatăl meu la Viştişoara şi l-am ajutat la cules de mere. <Tată, suntem şomeri. Ne angajezi?> <Vă angajez, cum să nu!> A venit mitropolitul Bălan cu care eram în raporturi bune, am zdrobit nişte mere ca să facem ţuică, acolo. Ei bine, el [a venit] de la mănăstire pe jos, că de la mănăstire erau 3 km – acum e drum forestier, cu maşina se merge – şi câinele lup se învârtea în jurul lui. Era într-o reverea albă. Se ştia bine cu tata. Şi pe mine mă cunoştea de la Sibiu, că a fost secretar acolo la şcoală: <Ce faceţi, fiilor?> Noi ştiam şi formule de prezentare, Preasfinţia Voastră şi aşa mai departe, <[Cu] ce să vă servim? Cu nişte miere, cu un pahar de apă de izvor, un pahar de ţuică, ce vrea Preasfinţia Voastră?> <Un măr, să-mi daţi un măr…> […]Şi vine în pivniţă la noi şi vede merele în pătule, aranjate. Am avut la Viştişoara 23 de soiuri de mere, dragă, omologate şi au fost la toate expoziţiile… Şi vine mitropolitul [şi le vede], zic: <Iau o raniţă, să vi le pun…> <Nu, nu le bag în buzunar!> <Păi, ce puteţi băga, două-trei mere în buzunar?!> <Na, păi dacă popii au buzunare mari, dar mitropolitul!”
Din nou la şcoală
„Mă numeşte comandantul A.S.V.A.P.-ului, fiind ofiţer, Făgăraşul mă numeşte pe mine. Aveam 46 de oameni înarmaţi în Viştea de Jos – înarmaţi! Armele erau la punctul de jandarmi. Şi în casieria Primăriei, aveam seiful meu cu toate documentele A.S.V.A.P., Asociaţia pentru Voluntari de Apărare Patriei. Eram cea mai bună [organizaţie] pe Regiunea Stalin!
Asta când a fost?
Înainte de arestarea mea, că m-au arestat în 1955, asta era prin… ’54 era. Şi acolo, în fiecare duminică adunam băieţii care aveau 25, până la 35 de ani, făcuseră armata mai recent, ca să fac împrospătarea cunoştinţelor militare. Aveam sergenţi majori, aveam sergenţi fruntaşi…
Dar cum de v-au pus tocmai pe dumneavoastră?
La Făgăraş era unul pus de Braşov, la Braşov era unul pus de Bucureşti. La Bucureşti era cine era… Şi toată ţara era aşa. […] Am venit la [şcoală la] Viştea de Sus, în ciclul II, că aici era un om cumsecade, ştia vreo cinci şase limbi şi el era cu ştirile, asculta la aparatul lui şi eu ascultam aici. Luam toate ştirile, mi le scria pe hârtie şi le dam unui protopop care a fost protopopul Constanţei, era naşul meu. […] De <fin Olimpiu> mă cunoşteau toţi! Şi Avram care era securistul nostru, aici, în Viştea, mânca la şcoală că aveam cantină la şcoală şi fiecare dintre noi făceam o zi pe săptămână de serviciu, de dimineaţa la 6 până seara la 9, la 10, la copii. Când eram eu în serviciu, joia şi sâmbăta înlocuiam un coleg care se ducea în Ucea, stătea cu copiii până la ora 2.”
„Au bătut la uşa mea”
„Eu, în 1952, când am făcut propagandă [anticomunistă]… cu Remus Sofonea care a murit la mine, care a venit să ceară ajutor, să-i ajut, că ei nu se mai pot descurca, atunci am intrat şi eu [în reţeaua de sprijin a lui Gavrilă]. Eu nu aveam nevoie să intru pentru mine, personal. Ajut, dar nu ştiu dacă ceilalţi sunt de acord; dacă sunt de acord, facem o reţea de sprijin şi în reţea intră elementul care este necesar atunci: este nevoie de croitor, croitor intră, este nevoie de doctor, doctor intră, e nevoie de inginer, inginer intră! E nevoie de orice, intră…
Dumneavoastră vă bizuiaţi în momentul ăla pe reţeaua pe care o aveaţi deja? Pe cei care îi organizaserăţi înainte de 1952?
Ăştia sunt ai noştri, ăştia au rămas definitiv, ăştia rămâneau mai departe. Orice le ceream se făcea şi îi feream cât mai mult, să nu discute decât în familia lor problemele astea.
Şi, concret, grupul lui Ion Gavrilă cum a luat contact cu dumneavoastră?
Ei, în 1952, au bătut la uşa mea să-i ajut…
Până în 1952 nu aţi avut nici un fel de contact cu ei… Dar ştiaţi că sunt fugari în munţi?
Ştiam că sunt, oamenii mei, îmi spuneau: <Aveţi grijă, asta este treaba cu ei… Dacă vine cineva la voi şi spune că este din munţi, să nu-l credeţi! Cei care vin din munţi, miros a stătut, miros a haine îmbâcsite de transpiraţie>. Mirosea, când mă întâlneam la Lăzureni, în Viştişoara, de la 10-15 metri că sunt acolo!
Deci i-aţi întâlnit…
Păi sigur, dragă, păi m-am întâlnit, din ’52…
Până în ’52!
Nu!”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, Viştea de Jos, 2001]
