După înfrângerea de la Stalingrad, devenise evident că Germania va pierde războiul. Reorganizată și încurajată de victorie, Armata Roșie a început o amplă ofensivă spre vest. În România, nimeni nu-și făcea iluzii că trupele sovietice se vor opri la graniță. Diplomați români au fost trimiși în țările neutre pentru a negocia o eventuală ieșire a României din război. Rusia a fost catogorică: România trebuia să capituleze necondiționat. Țara urma să fie ocupată de trupele sovietice care vor impune schimbări majore. În aceste condiții, Mihai Antonescu – ministrul de externe – a încercat să organizeze o conducere română în exil. A fost întocmită o listă de persoane care să se refugieze în occident pentru a continua rezistența împotriva comunismului. Pentru finanțarea acestei rezistențe în exil, în perioada 1943 – 1944, Mihai Antonescu a trimis în străinătate o sumă mare de bani. Pentru a păstra confidențialitatea operațiunii, o parte din bani au fost trimiși prin curier diplomatic. Unul dintre curierii care a dus bani în străinătate a fost Neagu Djuvara, ataşat de legaţiune la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului din Ministerul de Externe.
« În martie 1944 (….) am plecat la Ankara, tot cu trenul, prin Bulgaria. Mi s-a dat un gemantan în care se găsea o sumă în valoare de un milion de franci elveţieni. Erau cocoşei, adică napoleoni de aur, care reprezentau jumătate din sumă. Şi restul au fost bancnote de franci elveţieni, de dolari, de lire sterline, nu mai ştiu ce era…. În total în valoare de un milion de franci elveţieni. Şi am plecat doi. Întotdeauna se pleca în doi, adică unul de la Ministerul de Externe şi unul de la Serviciile speciale ale lui Cristescu. Dar acesta nu ştia ce duc eu în geamantan. El avea misiunea să ia contact cu corespondentul lor din Turcia. Totdeauna am fost două persoane. Numai când am plecat la Stocholm, la 23 august 1944, am fost singur. Dar asta e o altă poveste. Deci am plecat la Ankara cu o valiză cu o valoare destul de mare. E sigur că Cretzianu a primit o telegramă supracifrată în care i se spunea „Curierul Djuvara pleacă şi îţi aduce un milion.” E clar fiindcă Cretzianu aştepta geamantanul ăsta. Eu am ştiut ce conţine geamantanul. Am asistat chiar la numărătoare pentru ca nu cumva să mi se reproşeze la sosire că am dat cu un franc mai puţin. A fost un drum cu multe emoţii. Deci plecam cu trenul, dar pe vremea aceea nu exista pod pe Dunăre, deci am avut o primă transbordare la Giurgiu. Am trecut Dunărea pe un vas şi de fiecare dată când coboram cu geamantanul, veneau hamali, mai întâi români, pe urmă bulgari şi se repezeau să-l ia că se vedea că-mi rupea braţul de greutate. Geamantanul era sigilat pentru ca vama românească, bulgărească sau turcească să nu se uite la ce este înăuntru. La graniţa dintre Bulgaria şi Turcia am ajuns în plină noapte Din cauza unui sabotaj la calea ferată a trebuit să stăm o zi întreagă în acea mică staţie de graniţă între Bulgaria şi Turcia. Şi îmi aduc aminte că eram numai noi doi, adică agentul Serviciului special român şi cu mine într-un hol de gară mică. Şi vă închipuiţi ce frică mi-a fost. Şi nemâncaţi. M-am întins pe o bancă cu geamantanul sub cap şi cu mâna trecută în mâner ca să nu mi-o fure în cursul nopţii. Şi după o întârziere de aproape 24 de ore am sosit la Ankara. Şi era chiar ora prânzului. Şi-mi aduc aminte că domnul Cretzianu mi-a spus: „Lasă geamantanul aici, mergem la masa.” Zic: „Domnule ministru, eu nu merg la masă până nu-mi semnaţi de primirea banilor aceştia.” Ţiu minte acest amănunt. Plecarea mea la Ankara nu a avut ca unic scop transportarea acestei sume de bani. Exista un curier pe lună care ducea corespondenţa normală între ambasadă şi centrală. Deci, în orice caz, ar fi plecat un curier. S-a întâmplat să fiu eu şi, în plus, mi s-au încredinţat aceşti bani. Cum am adus eu un milion trebuie să fi fost și alte mijloace prin care s-au trimis alte patru milioane. Acești bani au fost depuși într-un cont bancar în Elveţia. La început fără destinatar. Deci acești bani aparţineau statului român, Ministerului de Externe. Şi acum a intervenit secretul. A fost momentul când Constantin Vişoianu, ministru de externe în Guvernul Rădescu, a ştiut că Vişinsky a venit la Bucureşti ca să silească pe rege să schimbe guvernul, să-l aducă pe Groza. Atunci Vişoianu, în grabă, a semnat o scrisoare prin care a dat ordin Băncii cutare de la Berna, sau Geneva sau Zurich…. nu mai ştiu unde era…. ca aceste cinci sau şase milioane de franci elveţieni să fie daţi domnului Alexandru Cretzianu. De altfel, pe moment, cum Cretzianu nu era în Elveţia, a fost împutericit George Anastasiu, consilier la Legaţia noastră din Berna să primească banii şi pe urmă să-i dea lui Alexandru Cretzianu. Alexandru Cretzianu era omul în care avea încredere rezistenţa noastră politică. Acești bani trebuiau să ajute un eventual guvern în exil, să-l ajute să fie independent de oricine, chiar de aliați ».
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1999]
