Joi, 26 martie, se împlinesc 30 de ani de la înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii, entitate care are ca menire protejarea valorilor democratice şi promovarea intereselor naţionale ale României şi ale aliaţilor săi pentru realizarea securităţii naţionale, asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi apărarea statului de drept. SRI, alături de Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale sunt aşa-numitele servicii speciale ale României, care se ocupă de siguranţa naţională. SRI are ca principal atribut culegerea și valorificarea informațiilor exclusiv pe teritoriul României, iar activităţile din sfera sa de preocupare sunt prevenirea și combaterea terorismului, cyberintelligence, apărarea valorilor constituționale, contraspionaj, securitate economică, amenințări transfrontaliere şi protecția informațiilor clasificate.
Istoria serviciilor care operează în domeniul informaţiilor în ţara noastră începe în anul 1865, atunci când, în cadrul Marelui Stat Major al Armatei a fost înfiinţată Secţia a II-a, după model francez, care avea ca atribuţii culegerea, analizarea şi sintetizarea informaţiilor cu caracter militar.
La 19 aprilie 1892 a fost înfiinţat, în cadrul Ministerului de Interne, Biroul Siguranţei Generale, iar în martie 1908, acesta s-a transformat în Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, cu atribuţii, alături de Prefectura Poliţiei Capitalei şi Inspectoratul General al Jandarmeriei, în domeniul culegerii de informaţii.
În 13 ianuarie 1913, a fost adoptată Legea privind spionajul în timp de pace, care prevedea, printre altele, pedepsirea cu închisoare de la 2 la 15 ani a celor vinovaţi de trădare şi spionaj.
În martie 1917 a fost înfiinţată o nouă structură informativă și contrainformativă – Biroul de Siguranţă al Deltei Dunării, cu personal provenit de la Siguranţa Generală dar care lucra pentru Marele Cartier General şi condus de Mihail Moruzov, structură care, la 31 ianuarie 1918, a devenit Brigada de Siguranță din Delta Dunării şi care a existat până în vara anului 1920, an în care Moruzov a fost arestat, în baza mandatului cu nr. 2250/13 mai 1920, emis de judecătorul de instrucție al Tribunalului Constanța, fiind suspectat că ar fi fost spion în solda Consulatului țarist rus de la Galați și că, de asemenea, este spion bulgar. Fiindcă ancheta nu a reușit să dovedească aceste acuzaţii, s-a speculat că decizia sa de arestare ar fi urmare a conflictului cu noul director al Siguranței statului, Romulus Voinescu, care-l suspecta de spionaj, ca și de o serie de afaceri dubioase, printre care și contrabanda făcută la Gurile Dunării și în Basarabia, cu schimbul rublelor în lei.
La 1 mai 1925, Mihail Moruzov a fost angajat în cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, la Biroul de căutare a informaţiilor, iar după eforturi intense care au durat câţiva ani, Moruzov a reuşit să convingă conducerea Marelui Stat Major să accepte înfiinţarea unui Serviciu Secret, cu personal civil, dedicat culegerii, verificării şi completării informaţiilor de interes pentru armată. Aşadar Moruzov este numit, în acelaşi an, în fruntea Serviciului Secret, care avea două secţii: informații și contrainformații.
În anul 1928, Moruzov a elaborat un proiect de reorganizare, care să aducă serviciile de informaţii la nivelul echivalentelor sale din SUA, Franța sau Anglia, sub o singură direcțiune generală, subordonată Președinției Consiliului de Miniștri.
La 10 iunie 1930, a fost emisă o nouă lege asupra spionajului pe timp de pace, care agrava cuantumul pedepselor, iar în 1934, este aprobată oficial organizarea Serviciului Secret care cuprindea o Secţie de Informaţii Externe, una de Contrainformaţii, un Birou Juridic şi un Birou Tehnic, în contextul în care proiectul creat de Moruzov prevedea scoaterea Serviciului Secret din structura armatei şi de a-l pune sub autoritatea Palatului Regal, prevedere concretizată doar de facto în anul 1938, dar nu şi de drept.
La 1 ianuarie 1937, a intrat în vigoare Codul de Justiţie Militară prin care erau majorate din nou pedepsele – până la aplicarea condamnării la moarte – pentru trădare şi spionaj, iar în aprilie 1939, în cadrul Marelui Stat Major al Armatei – Secţia a II-a, au fost înfiinţate Birouri statistice militare cu atribuţii contrainformative, la Iaşi, Bucureşti şi Cluj.
La 8 septembrie 1940, unul din primele documente semnate de generalul Ion Antonescu, din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri în care fusese instalat pe 6 septembrie, a fost Decretul-lege nr. 3083, prin care a transferat fostul Serviciu Secret sub titulatura Serviciul Special de Informaţii, din subordinea ministrului Apărării Naţionale în subordinea directă – la nivel de decizie – a conducerii statului român, deşi financiar şi administrativ, serviciul a rămas în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
La doar două zile de la acest decret, Mihail Moruzov, împreună cu adjunctul său, Nicu Ștefănescu, au fost arestaţi de o echipă formată din ofițeri din Statul Major al Armatei, şi închişi la Jilava, mandatul de arestare fiind emis la cererea expresă a lui Antonescu. Acuzaţiile erau anchete prin tortură asupra legionarilor, participare indirectă la asasinarea celor 105 căpetenii legionare la 21/22 septembrie 1939, distrugere de documente de arhivă. Moruzov era însă acuzat și de abateri grave de la regulamentul SSI, fiincă realizase o înscenare de dosar de bigamie la adresa Liței Baranga, mama lui Ion Antonescu, în vârstă de 82 de ani la acel moment.
În noaptea de 26-27 noiembrie 1940, Mihail Moruzov a fost asasinat de un comando legionar, împreună cu adjunctul său, Nicu Ștefănescu, și cu alte 62 de persoane, dintre care 4 foști demnitari.
La 12 noiembrie 1940 a fost elaborat Decretul-lege nr. 3813 privind organizarea şi funcţionarea SSI, care era subordonat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Cu această ocazie a fost numit ca director general Eugen Cristescu, fost director al Administraţiei de Stat, Personalului şi Mobilizării din Ministerul de Interne şi adversar de temut al mişcărilor politice de extremă dreapta sau stânga.
În urma reorganizării din anul 1940, SSI era alcătuit din Secţia I Informaţii, Secţia a II-a Contrainformaţii – din care în anul 1942 s-au desprins Secţia a IV-a Contraspionaj şi Secţia a V-a Contrasabotaj, Secţia a III-a „G” de legături cu serviciile străine de informaţii, Eşalonul Mobil şi serviciile conexe – secretariat, Biroul Juridic, Biroul administrativ, Biroul tehnic şi Biroul transmisiuni.
La conducerea serviciului se afla, conform organigramei din 1942, un şef cu funcţie de director general şi un adjunct, dar pe lângă Eugen Cristescu, reconfirmat în funcţie, postul de adjunct a rămas neocupat până în septembrie 1943 când în funcţie a fost numit colonelul Ion Lissievici, iar începând cu 1 ianuarie 1944, locotenent-colonelul Traian Borcescu.
La 21 noiembrie 1942 a apărut Legea nr. 687 pentru combaterea transmiterii de informaţii şi a sabotajului.
Despre această perioadă a reorganizărilor profunde a serviciilor secrete româneşti, specialiştii afirmă că prin cele trei momente din noiembrie 1940, ianuarie 1942 şi aprilie 1943, SSI nu s-a restructurat doar formal ci şi la nivelul concepţiei, iar iniţiatorul şi realizatorul lor, Eugen Cristescu, poate fi considerat drept un adevărat „înnoitor” şi un demn continuator al reformelor realizate de predecesorul său, Mihail Moruzov.
Eugen Cristescu a fost înlăturat din funcţie odată cu evenimentele de la 23 august 1944, moment în care s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din județul Muscel, unde a fost arestat, iar la 24 septembrie 1944, în cadrul grupei Antonescu, a fost transportat și anchetat în URSS, apoi retrimis în România. La 17 mai 1946, Cristescu a fost condamnat la moarte, prin sentința Tribunalului Poporului, însă în urma intervenției ministrului justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, Regele Mihai I i-a comutat pedeapsa la muncă silnică pe viață. Avea să moară la 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcărești.
La 15 septembrie 1944, prin Decretul-lege nr. 1695, Serviciul Special de Informaţii a fost trecut în subordinea Ministerului de Război, schimbându-i-se şi denumirea în Serviciul de Informaţii, la 6 martie 1945, odată cu instaurarea regimului comunist, activitatea în plan informativ a ţării s-a reorientat, conform ideologiei sovietice, iar la
27 aprilie 1945, prin Decizia ministerială nr. 79, Serviciul de Informaţii este trecut în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, fiind redenumit Serviciul Special de Informaţii.
În martie 1947 a fost înfiinţat Serviciul de Informaţii al Armatei, aflat în subordinea Marelui Stat Major, iar la 30 august 1948, prin Decretul nr. 221 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, însă până în anul 1958, un rol însemnat în funcţionarea acestei instituţii l-au avut consilierii sovietici.
În anul 1949, pe 23 ianuarie, a fost înfiinţată, prin Decretul nr. 25, Direcţia Generală a Miliţiei din Ministerul de Interne, care înlocuia Direcţia Siguranţei Generale, iar la 7 februarie, Jandarmeria a fost desfiinţată, fiind înlocuită cu trupele de securitate.
La 30 martie 1951 D.G.S.P. a devenit Direcţia Generală a Securităţii Statului (D.G.S.S.) care cuprindea şi o Direcţie de Informaţii Externe (D.I.E.), iar 20 septembrie 1952, D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în Ministerul Securităţii Statului, care se reintegrează în Ministerul de Interne în septembrie 1953.
La 11 iulie 1956, în cadrul Ministerului de Interne s-a înfiinţat Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor, iar doi ani mai târziu începe îndepărtarea din structura Securităţii a ofiţerilor impuşi de la Moscova.
În 22 iulie 1967, este emis Decretul nr. 710, prin care, în cadrul Ministerului de Interne, a început să funcţioneze Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.), condus de un Consiliu al Securităţii Statului (C.S.S.), condus de un preşedinte cu rang de ministru, organism care, din aprilie 1968, s-a desprins din Ministerul de Interne şi a funcţionat ca organ central de stat.
La 9 aprilie 1972, Decretul nr. 130, legifera revenirea Consiliului Securităţii Statului în cadrul Ministerului de Interne, iar Departamentul Securităţii Statului a fost reformat fiind compus din direcţii principale de nformaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale.
Imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, pe 29 decembrie, Consiliului Frontului Salvării Naţionale a emis o hotărâre de dizolvare a tuturor organelor de securitate.
La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională, primul director al instituiţiei, Virgil Măgureanu, fiind în funcţie în perioada 26 martie 1990 – 25 aprilie 1997.
Deşi formal Securitatea a fost desfiinţată, iar unii ofiţeri au trecut în rezervă, alţii au plecat în străinătate ori au demarat afaceri, mulţi dintre vechii membrii ai acesteia au fost cooptaţi după 1990 în noile servicii spaciale înfiinţate – SRI, SIE, sau celebrul „Doi și-un sfert” – serviciul de informaţii al Ministerului de Interne. Dealtfel, Serviciul de Informaţii Externe este continuatorul şi moştenitorul direct al Direcţiei comuniste a Informaţiilor Externe.
Se estimează că, la înfiinţarea sa, Serviciul Român de Informaţii avea în componenţă aproximativ 8.000 de angajaţi, iar aproximativ 3.000 proveneau atât din fosta Securitate, cât şi din diverse structuri ale Armatei.
Ca şi structură, SRI era alcătuit din Diviziunea A – „Informaţii interne”, Diviziunea B – „Contrainformaţii”, C – „Contraspionaj”, D – „Dezinformare” şi Diviziunea E – „Protecţia cadrelor”.
Apoi, a fost publicată, în Monitorul Oficial, Legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României, care stabileşte ameninţările la adresa siguranţei naţionale şi organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei, sub coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
La 24 februarie 1992 a apărut Legea nr. 14, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii prin careau fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale instituţiei.
În perioada 26 mai 1997 – decembrie 2000, funcţia de director al SRI a fost îndeplinită de Costin Georgescu.
La 7 februarie 2001, Radu Timofte a devenit directorul instituției, iar în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat un nou Regulament de funcționare a Serviciului Român de Informații.
În perioada 4 octombrie 2006 – 27 ianuarie 2015, conducerea SRI a fost asigurată de George Cristian Maior.
În 25 martie 2008, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a adoptat hotărârea privind aprobarea Structurii şi a Regulamentului de Funcţionare ale Serviciului Român de Informaţii, noua schemă de organizare intrând în vigoare în iulie 2008.
În decembrie 2010 a fost apobat un nou Regulament de Funcţionare al SRI şi o nouă schemă organizatorică, după care Serviciul Român de Informaţii îşi desfăşoară activitatea în prezent, iar în martie 2011, a intrat în vigoare noua viziune strategică „SRI în era informaţională”, pentru perioada 2011 – 2015.
La 21 ianuarie 2015, judecătorii Curţii Constituţionale au decis, cu majoritate de voturi, că legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituţională „în ansamblul ei”, aceasta fiind cea de-a treia lege în domeniul securităţii cibernetice, solicitată în mod expres de SRI pentru a înlesni lupta împotriva infracţiunilor prin intermediul comunicaţiilor electronice.
Cel mai controversat articol al legii, privind obligaţia firmelor deţinătoare de infrastructuri cibernetice (servere, reţele) de a permite accesul la echipamente serviciilor secrete fără un mandat judecătoresc, a fost de asemenea respins de CCR, din cauza „lipsei garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească)”. Aceasta este a treia lege care implică datele personale ale utilizatorilor de comunicaţii din România, care ar fi ajutat serviciile secrete în munca operativă, însă care pică la CCR din cauză că nu respectă drepturile şi libertăţile garantate de Constituţia României. În 2014, judecătorii CCR au respins alte două legi: cea privind obligaţia furnizorilor de telefonie şi internet de a reţine 6 luni datele utilizatorilor şi cea privind obligaţia de a solicita datele personale utilizatorilor de cartele telefonice prepay şi de reţele wi-fi publice.
Eşecul acestor legi din domeniul sguranţei naţionale pare a-l fi determinat pe directorul SRI, George Cristian Maior, să-şi prezinte demisia din funcţie, la numai o săptămână după ultima decizie a CCR, pe 27 martie 2015.
Prin Hotărârea nr. 15 a Parlamentului României, Eduard Raul Hellvig a devenit cel de-al cincilea director, la data de 2 martie 2015.
