Născută în 1910 la Breţcu, în judeţul Covasna, Elena a fost unul dintre puţinii copii ai învăţătorului Puşcariu ce au supravieţuit difteriei. Familia înrudită cu filologul şi publicistul Sextil Puşcariu era mare iubitoare de carte. La 18 ani Elena a plecat la Paris, la Facultatea de Medicină, dar criza economică nu a lăsat-o să-şi termine acolo studiile, avea să le încheie la Cluj. Tot la Cluj şi-a întâlnit şi soţul, Leon Daniello, medic ftiziolog şi profesor. În 1940, când România a fost silită să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, iar universitatea s-a mutat de la Cluj la Sibiu, cei doi medici Daniello au urmat-o. Şase ani mai târziu aveau să se întoarcă la Cluj pentru totdeauna.
Studii la Paris
„Am plecat la 10 ani de acasă, am plecat adică la liceu, la Braşov. Şi în vacanţe tata mă obliga să mă duc la bunica. Foarte puţin stăteam acasă cu părinţii, că mă obliga să mă duc la Sohodol să stau cu bunica. Şi mie nu-mi plăcea acolo, îmi plăcea numai peisajul, că era Piatra Craiului care era aşa aproape şi credeam că dacă întind mâna ajung la ea… copil!
După ce am terminat liceul, am plecat la Paris… La 18 ani am plecat la Paris, unde tata nu vroia să mă lase, nici să plec la Paris, nici să mă înscriu la Medicină. Spunea că fetele n-or să termine şi, mă rog, situaţia e de aşa natură că trebuie să fac o carieră şi… După aia am rămas la concluzia ca să fac stomatologie. Şi a zis: <Ei, asta mai este pentru femei>, ceea ce eu n-am vrut să fac, că aveam un profund dispreţ.
De unde avea un învăţător bani să-şi ţină copiii la Paris?
Să vă spun cum a fost. Copiii pe vremea aceea erau mai harnici decât copiii de astăzi. Fraţii mei, aceştia doi, s-au întreţinut unul pe altul la Braşov, adică cel mare, Aaron şi Gheorghe Puşcariu. Şi-au terminat [studiile] şi se găseau posturi uşor, dacă erai capabil. Şi-au găsit uşor câte post: Aaron a fost la Banca Naţională şi Gheorghe la CEC şi au urcat şi scările ierarhice acolo. Banii mi i-a dat fratele meu, Aaron Puşcariu, de acolo am avut bani ca să ajung la Paris. Şi când a fost în ‘31-‘32 crahul finaciar, atunci n-au mai avut. Eu cheltuiam 10 000 lei, pe vremea aia 10 000 lei pe lună era o sumă frumoasă!
Şi la Paris am luat toate examenele, în iunie, şi după aia am venit acasă. […] Şi atunci am venit la Cluj, după ce m-am certat cu familia şi am zis că am să fug la Paris. Dar n-am mai fugit, că m-am măritat.”
„La început nu mi-a plăcut nici bărbatul meu, nici postul”
„S-a întâmplat că am dat un concurs la Calea Ferată şi, probabil că şi fiindcă era fratele meu subdirector general la Calea Ferată, m-a sfătuit să dau concursul ăsta şi m-am prezentat şi am luat primul loc, împreună cu profesorul de la Timişoara. […]Atunci am tras la sorţi care-i primul şi eu am ieşit prima. Şi erau patru locuri vacante şi aveam dreptul să aleg eu primul loc, dar a venit un coleg de la facultate care era în anul V şi zice: <Domnişoară, dă-mi voie să mă duc eu la Hăngănuţ, că eu dau acuma examenele de medicală şi de interne şi dumneata poţi să iei oricare ălălalt.> – mai erau stomatologia, ORL-ul şi ftiziologia. La stomatologie nu mă gândeam, la ORL iar nu mă gândeam. A rămas ftiziologia, dar eram slăbuţă şi mă temeam de tuberculoză.
Şi aveam un văr, pe Valer Puşcariu şi m-am dus la ei, stăteam la ei după mesele când n-aveam cunoscuţi încă. Şi îi spun: <Uite, ce să fac? Că uite ce se întâmplă…> <Du-te la Daniello, că-l cunosc, sunt prieten [cu el]…> şi nu ştiu ce. <Da, dar eu, aşa şi pe dincolo…> <Nu, nu, du-te acolo, că nu se întâmplă nimic.> De fapt nu era un loc periculos, pentru că acolo bărbatul meu era medic la CFR şi veneau numai [în control] obligatoriu, tot la trei luni sau nu ştiu, sau la fiecare lună, veneau mecanicii şi fochiştii ăia care [făceau control de rutină]…
Şi acolo m-am dus şi la început nu mi-a plăcut deloc nici de bărbatul meu, nici postul, am zis că asta-i conţopărie. Eu trebuia să fac nişte [acte]… să copiez nişte buletine radiologice şi nu cunoşteam termenii, că eram începătoare. În fine, eram în anul III, că am pierdut un an de la Paris, nu mi l-au recunoscut din cauza semiologiei. Deci, Clujul era mai mare facultate decât Parisul!… Şi atunci m-am dus acolo şi odată îi spun, zic: <Aici mai mult conţopărie fac decât medicină.> Bărbatu-meu, aşa, foarte de sus, zice: <Domnişoară, asta-ţi va prinde bine când vei fi medic de circumscripţie.> Deja mă clasase! Şi eu atunci m-am gândit în sinea mea: <Lasă, că n-am să fiu medic de circumscripţie niciodată.>
Şi după aia, eu îmi vedeam de treabă, el [îmi spunea]: <Bună ziua>, plecam… Nici nu mă uitam la el deloc! Şi, după un timp, vine într-o zi şi se opreşte şi zice: <Domnişoară, dumneata eşti rudă cu Valer Puşcariu?> Zic: <Da.> <Păi, de ce nu mi-ai spus? Dumneata ai fost la Paris?> <Da.> <Păi, de ce nu mi-ai…?> Şi cu asta, gata, s-a rezolvat. Şi peste vreo alte câteva zile iar întârzie să plece şi zice: <Nu vrei să vii cu mine să luăm o cafea la Bucoveanu?> Era o terasă aici, în Piaţa Libertăţii. Atunci se petrece [ceva] în capul meu… Zic: <Ce să fac? Antipatic îmi e, dar mi-e şef.> Pentru mine, ca să merg să stau pe-o terasă să beau o cafea nu [era ceva obişnuit]… Eram obişnuită la Paris, acolo era foarte curentă [practica asta]. Şi acum… zic: <Bine.> Şi, mă rog, plecăm amândoi şi bineînţeles când începe să vorbească şi să fie alt om decât până la a mă lua aşa, de sus, am văzut că e un om de o mare cultură. Şi Valer Puşcariu mi-a vorbit foarte mult şi frumos de el şi încet-încet am căzut în plasă. Şi atunci m-am căsătorit. Aşa a fost povestea. […]
Am terminat facultatea, căsătorită fiind. Am mai lucrat un an la CFR şi pe urmă m-am retras. Şi când am terminat facultatea am plecat pe urmă la Sibiu şi acolo am ajuns să văd… Că am încercat un an aici să fac interne, am lucrat la Haţieganu. Dar n-am putut să fac faţă. De ce? Că făcusem copiii, făcusem facultatea, veneam acasă… Se primeau [vizite] la mine în casă şi nu puteam să studiez cazurile pe care le aveam. Şi atunci mi-am dat seama că mă depăşeşte. […] Dar la Sibiu am făcut specialitatea.”
Un an dificil: 1940
„[La Cluj] bărbatul meu stătuse la o casă, la ceva călugăriţe bavareze, săsoaice, care aveau un fel de hotel şi acolo a locuit. Şi eu în casa lui frate-meu unde, ca să nu fiu singură, am luat doi nepoţi pe care i-am ţinut cu mine şi încă o altă nepoată care a locuit cu mine, şi cu copiii. Şi am stat acolo. Pe urmă [după căsătorie] m-am dus şi eu la Sibiu. Ne-am găsit casă şi ne-am mutat, eram la început vecini cu [doctorul Iuliu] Haţieganu şi pe urmă pe noi ne-au mutat. […]
Înainte de-a ajunge la Sibiu, cu Haţieganu şi cu consulul englez care era la Cluj, ne-am dus într-un fel de călătorie de propagandă ca să vadă puţin ţara şi toate geamurile erau cu [anunţuri] <De închiriat>, <De închiriat>. Peste o săptămână se întâmplă cedarea [unei părţi a Transilvaniei] şi atunci am zis: <Ei, găsim acolo [locuinţă], că am văzut acolo multe anunţuri…> Şi ne-am dus şi nu mai era niciuna.
Bărbatul meu avea un prieten, un farmacist – eu îi scriam scrisorile de felicitări în fiecare an, de Anul Nou – sas, şi m-am dus eu la el să-l rog [să ne ajute] […] Nici măcar nu mi-a spus <Doamnă, ia loc> sau ceva… Nu era încă hotărât că Universitatea [de la Cluj] va fi mutată la Sibiu, se vorbea de Timişoara, de Braşov sau de Sibiu. Şi-mi spune, zice: <N-avem locuinţe, dar, de altfel, facultatea nu va veni aici, că noi, saşii, nu admitem>… Şi am plecat.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
