În epoca lui Nicolae Ceauşescu – poreclit printre alte feluri şi „demolatorul” – un specialist în restaurare monumente avea parte uneori de insuccese, fiindcă politica de stat în privinţa clădirilor vechi era fluctuantă. În judeţul Tulcea, de exemplu, Dan Corneliu a reuşit să salveze Mănăstirea Cocoş, dar bătrânul şi fermecătorul bazar oriental aflat chiar în oraş a fost dărâmat. S-a păstrat doar pe hârtie, în releveele sale. Cu acest sistem, arhitectul nu a putut lupta. Dar o mică „răzbunare” tot a avut: expoziţiile sale de desene „cu tâlc”, ironii subtile despre traiul în „epoca de aur”.
Dan Corneliu şi-a petrecut a doua parte a vieţii călătorind. Însoţit cu statornicie de trusa de desen, a umblat prin multe locuri în lume. De atunci şi până acum, „pelerinajele” lui – aşa cum îi place să le numească – s-au concretizat în albume şi expoziţii. Cel mai nou album, „Sfântul Munte Athos Pelerin între veacuri” a fost lansat în decembrie anul trecut, în prezenţa autorului aflat la vârsta de 96 de ani.
„N-am avut ochelarii, să văd ce scrie…”
„Domnule architect, aţi vorbit despre perioada lui Gheorghiu Dej şi spuneaţi, pe bună dreptate, că Gheorghiu Dej avea interes să se arate lumii că în România nu sunt măsuri restrictive [în privinţa construcţiilor religioase]. Dar Ceauşescu a avut o perioadă în care distrugea biserici. Cum aţi lucrat atunci?
Istoria ne învaţă că românul este inventiv. Şi spun <inventiv> şi de multe ori chiar [mă gândesc la] şmecherie. Hai să o numim chiar o mică <hoţie>, dar merge să faci o <hoţie> în genul ăsta!…
Uite, eram în timpul lui Niculae Ceauşescu, după ’77, cam aşa ceva, când era destul de mare vifor cu monumentele, cu demolările, nu ştiu ce. Şi am primit un telefon de la un părinte, Pandele, care era consilier la Episcopia Dunării de Jos, din Galaţi. Tomisul, Arhiepiscopia Tomisului depindea de Galaţi atunci. Şi am primit un telefon de la acest părinte pe care îl cunoşteam de când am făcut restaurarea de salvare a chiliilor acelea de la [Mănăstirea] Cocoş. Şi îmi spune, cu vocea lui grăbită: <Domnul arhitect, domnul arhitect! Avem o rugăminte la dumneavoastră, domnul architect…> Şi-am spus: <Părinte Pandele, întâi spune cine eşti. Nu te cheamă părintele Pandele?> <Ba da, domnul architect… […] Am trecut pe la Galeriile de artă şi am văzut caricaturile, dumitale…> – alea erau desene cu tâlc, [fiindcă] şi oamenii şi animalele aveau vorbe – <…Şi mi-au plăcut, dom’le am râs, mi-au plăcut. Îmi pare rău atâta, că n-am avut ochelarii de aproape ca să văd şi ce scrie>. [Zic:] <Păi, poate din cauza asta… e mai bine că n-aţi avut ochelarii!> <Hai, dom’le, că nu pot s-o întorc cu dumeata în niciun fel! […]
Una dintre [caricaturi] era făcută sub formă de icoană – de care-mi aduc aminte – […] şi era Dumnezeu care binecuvânta lumea şi era cu picioarele pe Pământ, dar Pământul era ca o magmă vulcanică, aşa, de pe care curgea smoală. După o buclă de-aia de smoală era dracul. Şi Dumnezeu spunea: <Să se facă lumină!> Şi dracul: <Ei, tocmai acum l-a găsit şi pe-ăsta, când e penuria asta de curent!>”
„Ăştia ne-au vândut ţara!”
„Pe data de 11 – vezi, că ţin minte nişte date din astea care înseamnă ceva în viaţa mea! – 11 aprilie, în 1989, venisem din America, am trecut pe la Biblioteca Americană. Şi ăia au spus: <Dom’le, în sălile Bibliotecii Americane îţi facem expoziţia cu desenele făcute în ţara noastră>. Şi pentru asta trebuia să cer voie de la un colonel [de Securitate], Zbârcea, un pseudonim, aşa. Şi ăla a văzut desenele şi a spus; <Domnule architect, ce desene frumoase…> nu ştiu ce. <Spune americanilor dumitale să mai amâne, după 1 mai…>. Americanii ce-au făcut?! Au luat o parte din desenele mele – le-am dat scurte date din biografie – şi au tipărit, nebunii, la Viena, că în ţară n-aveau cum, au tipărit prezentarea expoziţiei mele şi au fixat şi data, 11 aprilie anul ăla! Şi am spus: <Dom’le, facem toţi rău, nu se poate… dar amânaţi până după 1 mai. La 1 Mai e sărbătoare, nu ştiu ce…> […]
După 1 Mai m-am dus… <Am acuma voie să [fac expoziţia]…?> <Nu, lăsaţi, după 23 august>. Şi am lăsat după 23 august. Şi pe urmă, nu ştiu ce dată au mai împins, pe urmă au venit evenimentele, Revoluţia şi [cei de la bibliotecă] au spus: <Gata, anul ăsta, în ’90, deschidem!> Au fost de acord americanii, <deschidem pe data de 15 iunie>. Foarte bine! La 13 iunie a fost mineriada. Şi au trimis americanii microbuzul după desenele mele, le-am încărcat de la Constanţa, am venit cu ele în Bucureşti, era şi administratorul bibliotecii cu mine şi când am ajuns în Bucureşti era zarva aia mare şi nu spun că s-au ţinut după noi [minerii]: <Ia uite, băi, ăştia ne-au vâdut ţara!> – că era un microbuz cu număr de ambasadă. Şi am scăpat ca prin urechile acului să nu ne spargă geamuri, în fine. Şi le-au băgat în incinta bibliotecii, că Biblioteca Americană e în Piaţa Rosetti, acolo. Au băgat înăuntru expoziţia şi a stat aia la americani încă un an de zile.
Dar până la urmă s-a făcut…
Până la urmă a ieşit foarte bine! N-a fost ambasadorul, că era plecat, dar a venint ataşatul cultural. Şi vernisajul l-a deschis domnul Dan Grigorescu când a venit din Franţa, primul vernisaj pe care l-a făcut, tot la Facultatea de Arhitectură.”
Un hoinar pe stradă, desenând
„Şi vernisajul din Anglia s-a bucurat de multă consideraţie, era directorul Consiliului Britanic care a înnobilat…
Când a fost expoziţia din Anglia?
Prin ‘93… Şi vizita mea în Anglia a fost tot prin desen. Prima mea vizită a fost la Paris, la nişte prieteni. […] Ieşirea mea la pensie a fost în ’83 şi în ’84 am fost chemat în Franţa, la un prieten. Şi acolo am cunoscut – desenând pe la Arcul de Triumf, în zona aia – o familie britanică, soţ-soţie, foarte drăguţi oameni, care au stat lângă mine [când am desenat]. Au cerut permisiunea, erau oameni civilizaţi, era alt mod de a vedea un hoinar pe stradă desenând, era un respect, nu era ca la noi! […] Şi m-a impresionat că după ce am terminat m-au aplaudat. Şi dacă le-a plăcut aşa mult, m-am semnat <Dan> şi am scris ţara, <România>, şi le-am dat-o. <How much?> Niciun <much>!… Şi n-am scăpat de ei până când nu am făcut schimb de adrese.
După vreo doi ani de zile de corespondenţă, trei ani de zile, aşa, de corespondenţă, mi-au spus: <De ce nu vii în Londra, că Anglia e o ţară frumoasă, Londra e o capitală frumoasă…> Şi am spus: <Îmi trebuie invitaţie>. <Nu-i nicio problemă!>…“
[Interviu de Silvia Iliescu, Mănăstirea Dervent, 2004]
