Sâmbătă, 16 mai, se împlinesc 40 de ani de la moartea lui Marin Preda, nuvelist, romancier, scriitor, traducător, autorul care a lăsat literaturii române un tezaur, „Moromeţii“, „Delirul“, „Întâlnirea din pământuri“, „Cel mai iubit dintre pământeni“ sau „Marele singuratic“ fiind doar câteva dintre comorile lăsate nouă de prozatorul teleormănean, considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului trecut.
Marin Preda s-a născut la 5 august 1922, într-o familie de ţărani din Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, părinţii săi fiind Joiţa Preda şi Tudor Călăraşu – „de profesie plugar”. Părinţii săi nu erau căsătoriţi oficial, pentru a-şi putea păstra, fiecare, lotul de pământ primit la sfârşitul războiului. Tatăl său a avut din prima căsătorie trei băieţi: Ilie, Gheorghe şi Ion – deveniţi personajele Paraschiv, Achim şi Nilă în „Moromeţii”, iar mama, două fete: Măria şi Miţa (Ilinca şi Tita din acelaşi roman). Din căsătoria neoficială a părinţilor săi, s-au mai născut Ilinca şi Alexandru (Sae), cei trei copii luând numele de familie al mamei.
În perioada 1930-1937, Marin Preda parcurge, cu intermitenţe, şcoala primară din comuna natală, iar în anul 1937, susţine examenul de absolvire a clasei a VII-a, în comuna Ciolăneşti, judeţul Teleorman.
În anul 1937, este respins, pe motiv de miopie, la examenul medical efectuat la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, apoi încearcă să se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din localitatea teleormăneană Miroşi, însă refuză să-şi redacteze teza.
Va fi admis, pentru un an, la Şcoala Normală din Abrud, apoi, după desfiinţarea instituţiei, se transferă la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei.
După Dictatul de la Viena, prin care Cristur-Odorhei intra în teritoriul ocupat, în anul 1940 se transferă la Şcoala Normală din Bucureşti, unde a studiat literatura română sub îndrumarea lui Vladimir Streinu.
În anul 1941, prin intermediul lui Geo Dumitrescu, face cunoştinţă cu membrii grupării poetice Albatros, printre care se aflau Al. Cerna-Rădulescu, Sergiu Filerot, Virgil Untaru (Virgil Ierunca) sau Marin Sârbulescu.
În acelaşi an, încheie anul al IV-lea al Şcolii Normale şi lucrează la un şantier din localitatea Fierbinţi pentru a-şi găsi de lucru.
Va trimite spre publicare către publicaţia „Albatros” două din schiţele sale, însă cea aleasă pentru apariţie nu nu mai vedea lumina tiparului, revista fiind desfiinţată.
De asemenea, trimite poezia sa „Întoarcerea fiului rătăcit”, care urma să fie publicată în volumul colectiv „Sârmă ghimpată”, sub egida grupul „Albatros”, însă cartea va fi interzisă.
În anul 1942, Marin Preda devine corector la ziarul „Timpul”, perioadă în care va lucra şi la Institutul de Statistică.
Tot în 1942, la 16 aprilie, debutează cu schiţa „Pârlitu'” în ziarul „Timpul”, la rubrica „Popasuri”, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. În aceeaşi publicaţie îi vor apărea povestirile „Calul”, „La câmp” şi „Salcâmul”, precum şi schiţele „Strigoaica” şi „Noaptea”
În anul 1943, frecventează, pentru scurtă vreme, cenaclul „Sburătorul”, apoi timp de doi ani îşi satisface stagiul militar.
În anul 1945, este angajat, cu sprijinul lui Ion Vinea, secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”, iar în cadrul cenaclului „Sburătorul”, va citi schiţele sale „De capul ei” şi „Calul”, ultima fiind vândută pe o sumă apreciabilă lui Dinu Nicodin, scriitor, poet și prozator, afiliat literaturii moderniste, participant frecvent la viața cenaclului literar Sburătorul şi membru al unei familii aristocrate.
În perioada 1945 – 1947, este corector la „Timpul” şi la „România liberă” şi este angajat la Societatea Scriitorilor Români.
În aceeaşi perioadă, va colabora la publicaţiile „Tinereţea”, „Lumea”, „Contemporanul”, „Studentul român” sau „Revista literară”.
În acestea va publica lucrări în proză precum „Plecarea”, „Nepotul” sau „Întâia moarte a lui Anton Tudose”.
În anul 1946 va participa, cu volumul nepublicat „Întâlnirea din Pământuri”, la un concurs de debut organizat de Editura Cultura Naţională.
În anul 1948, devine, pentru scurtă vreme, secretar de presă la Ministerul Informaţiilor, unde primeşte spre lectură manuscrisul romanului „Desculţ” de Zaharia Stancu, căruia îi pregătise un referat negativ, pe motiv de lipsă de autenticitate.
În acelaşi an îi apare volumul de debut – nuvele – , „Întâlnirea din Pământuri”, care va stârni anumite reacţii negative raportate la nivelul ideologic al cărţii.
În anul 1949, devine membru al Uniunii Scriitorilor, iar în 1952, primeşte Premiul de Stat pentru volumul „Desfăşurarea”.
În această perioadă este redactor la revista „Viaţa românească”.
În anul 1954, se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu, iar un an mai târziu îi apare romanul „Moromeţii”, care este publicat pentru prima dată în „Viaţa românească”.
În anul 1956 publică nuvela „Ferestre întunecate”, iar la 20 martie 1957, este distins cu Premiul de Stat pentru Literatură, clasa I, pentru romanul „Moromeţii”.
Spre finalul anului călătoreşte în câteva ţări mediteraneene şi în Vietnam.
Imediat după divorţul de Aurora Cornu, în anul 1959, se căsătoreşte cu Eta Vexler, critic literar – soţia evreică care avea să-i atragă antipatia regimului – , alături de care va rămâne până în anul 1966.
În anul 1959 îi apare nuvela „Îndrăzneala”, iar în anul 1962, publică romanul „Risipitorii”.
În anul 1963, în cadrul Conferinţei Scriitorilor, va critica activitatea lui Mihai Beniuc şi a conducerii Uniunii, exprimându-se manifest pentru respectarea scriitorului şi a misiunii lui.
În anul 1963, va susţine o rubrică de răspunsuri la scrisori în „Scânteia tineretului”, apoi publică nuvela „Friguri”, iar un an mai târziu îi apare ediţia a VII-a, revăzută, a primului volum din romanul „Moromeţii”.
În anul 1965, va traduce, alături de soţia sa, Eta Preda, romanul „Ciuma” de Albert Camus şi tot atunci îi apare ediţia a doua a romanului „Risipitorii”.
În anul 1965, este ales deputat într-o circumscripţie din Bucureşti, apoi este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.
În anul 1967, publică volumul al doilea al romanului „Moromeţii”, iar în 1968, iese de sub tipar romanul „Intrusul” şi i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru acesta.
Tot în anul 1967, după divorţul de cea de-a doua soţie, se căsătoreşte cu Elena Mitev.
Va publica, apoi, piesa „Martin Bormann”, care se va juca la Teatrul Naţional din Bucureşti, în stagiunea 1967-1968.
În anul 1970, se naşte primul său fiu, Nicolae şi este numit director al Editurii Cartea Românească, perioadă în care va începe colaborarea la „Luceafărul” şi va traduce, împreună cu Nicolae Gane, romanul „Demonii” de Dostoievski.
În anul 1971 i se naşte al doilea fiu, Alexandru, şi îi apare volumul de eseuri „Imposibila întoarcere”.
În anii ’70 ai secolului trecut, poetul Adrian Păunescu îl convinge pe Marin Preda să susţină o rubrică permanentă în revista „Luceafărul”, în care publică fulminantul eseu „Obsedantul deceniu”. După mărturisirile lui Păunescu, Marin Preda dezavuează vestitele „Teze din iulie” ale PCR, declarând solemn în faţa lui Nicolae Ceauşescu: „Dacă introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!”
În anul 1972, este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, apoi va locui, pentru o vreme, la Paris. În acelaşi an, e distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Marele singuratic”.
În anul 1973, îşi începe documentarea, cu fonduri de la Biblioteca Academiei, pentru romanul „Delirul” şi apare volumul „Convorbiri cu Marin Preda”, realizat de Florin Mugur.
La 1 martie 1974, Marin Preda este ales membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, iar în 1975 îi apare prima ediţie a romanului „Delirul” – pentru care primeşte numeroase critici, mai ales din cauza încercării de reabilitare a mareşalului Ion Antonescu.
Unele din romanele sale au fost traduse în limbi străine, în anul 1975, „Marele singuratic”, fiind publicat în ediţie franceză, iar în 1976, „Intrusul” fiind publicat în ediţie suedeză.
Tot în anul 1976, apare ecranizarea romanul său „Marele singuratic”, în regia lui Iulian Milcu, acesta fiind unul din momentele în care proza sa a oferit subiecte de film ale căror scenarii au fost semnate, unele, chiar de scriitor: „Desfăşurarea”, în 1954, regia Paul Călinescu, „Porţile albastre ale oraşului”, 1973, regia Mircea Mureşan – film distins cu Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România în 1974 – , „Imposibila iubire”, 1983, regia Constantin Vaeni, „Moromeţii”, 1986, regia Stere Gulea – film distins cu Premiul ACIN în 1987, şi „Cel mai iubit dintre pământeni”, 1992, regia Şerban Marinescu.
În anul 1977, este reales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Viaţa ca o pradă”.
În anul 1980, candidează cu succes, în circumscripţia Drăcşenei (Teleorman), pentru un loc de deputat în Marea Adunare Naţională, iar în martie, îi apare ultima scriere antumă, trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni”, care va cunoaşte un uriaş succes de critică şi de public. Volumul va fi considerat o critică violentă a comunismului, în consecinţă după câteva săptămâni pe piață, romanul a fost retras din toate bibliotecile şi librăriile publice şi universitare.
22 mai 1980
Marin Preda va pleca la Domnul la 16 mai 1980, la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia, în urma unei asfixii mecanice, la doar 57 de ani.
Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”.
Fratele scriitorului considera că Marin Preda a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut, iar familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Marin Preda îşi găseşte somnul de veci pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.
La 3 iulie 1990 este ales membru titular post-mortem al Academiei Române.
La 10 august 2012, Banca Națională a României, a pus în circulație, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Marin Preda, o monedă comemorativă din argint având valoarea nominală de 10 lei.
În satul natal al scriitorului, Siliştea-Gumeşti din județul Teleorman, se găsește, începând cu anul 1982, Centrul memorial „Marin Preda”, însă nu este amenajat în casa familiei – ci în școala din sat ridicată în anul 1910, la care a învățat Marin Preda timp de șapte ani – , din cauză că locuința istorică, în care revenea adesea Marin Preda, inclusă pe „Lista monumentelor istorice”, a fost lăsată neîngrijită.
