Marți, 1 iunie, în România şi în alte ţări din întreaga lume, este marcată Ziua internaţională a copilului, un moment potrivit pentru a sărbători cum se cuvine cea mai frumoasă perioadă a vieţii fiecărui om, copilăria.
Ziua Internaţională a Copilului reprezintă şi un moment potrivit al conştientizării – la nivel instituţional şi individual – nevoilor copiilor pentru sprijinul şi atenţia neîntrerupte din partea celor mai mari, pentru a promova nevoia pentru protecţia drepturilor, a vieţii şi sănătăţii celor mici, drept priorităţi.
O zi a copilului era sărbătorită pentru prima dată la nivel naţional în Turcia în data de 23 aprilie 1920.
În anul 1923, Eglantyne Jebb, o reformatoare socială din Anglia, fonda organizația neguvernamentală Salvați Copiii, elaborând prima Declaraţie a Drepturilor Copilului, primul document internaţional în care drepturile celor mici sunt menţionate şi promovate în mod unitar. Liga Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia în anul 1924. Impresionată şi revoltată de consecinţele Primului Război Mondial şi ale Revoluţiei din Rusia, în care mii de copii care mureau zilnic din cauza bolilor şi a foametei în toate ţările Europei, Eglantyne Jebb a luat decizia de a se dedica salvării şi îmbunătăţirii vieţii copiilor din întreaga lume.
Decizia statelor de a stabili o zi internaţională a copilului are legătură cu data de 1 iunie 1925, o zi în care consulul general al Chinei la San Francisco a adunat câţiva zeci de copii chinezi orfani pentru a celebra împreună Festivalul Bărcii Dragon, o importantă sărbătoare chinezească.
Ziua Internaţională a Copilului – 1 iunie, a intrat în istorie, având începuturile în august 1925, an în care la Geneva s-a ţinut Conferinţa Mondială pentru bunăstarea copiilor. Atunci, în prezenţa reprezentanţilor a 54 de state din întreaga lume, era adoptată Declaraţia pentru Protecţia Copilului, iar după conferinţă, unele guverne au introdus Ziua Copilului ca sărbătoare internaţională, celebrată în unele state la 1 iunie, iar în altele, la diferite date ale anului.
La 11 decembrie 1946 se înfiinţa UNICEF (Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii), de către Adunarea Generală a ONU, cu scopul de a furniza ajutoare de urgenţă, constând în alimente, haine şi produse medicale, copiilor europeni care se confruntau cu foametea şi bolile, în urma celui de-al Doilea Război Mondial.
În 22 noiembrie 1949, Federaţia Democratică Internaţională a Femeilor decidea, în cadrul unei sesiuni speciale desfăşurate la Moscova, instituirea unei zile internaţionale pentru protecţia copiilor.
La 1 iunie 1950, Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în România, iar în anul 1954, Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare stat să marcheze o zi a copilului – „Universal Children’s Day”- care să fie sărbătorită la 20 noiembrie.
La 14 decembrie 1954, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 836 pentru a proclama o Zi mondială a copilului, având în vedere convingerea că trebuie acordată o atenţie deosebită copiilor, care reprezintă generaţia de mâine. Cu acel prilej, Adunarea a recomandat ca începând din anul 1956, în toate ţările să fie instituită o Zi mondială a copilului, pentru ca ea să fie marcată „ca o zi a fraternităţii şi înţelegerii între copiii de pretutindeni, a activităţilor dedicate promovării idealurilor şi obiectivelor Cartei şi bunăstării copiilor din toată lumea, pentru întărirea şi lărgirea eforturilor pe care Naţiunile Unite le fac în favoarea copiilor din întreaga lume”.
De asemenea, Rezoluţia recomanda guvernelor statelor membre să instituie o astfel de zi, la data pe care o considerau de cuviinţă, deci nu neapărat 1 iunie, dată la care era deja sărbătorită în România.
La 20 noiembrie 1959, Adunarea Generală a ONU vota Declaraţia Drepturilor Copilului şi recomanda tuturor statelor membre să-i sărbătorească pe copii. Decizia – deşi neobligatorie – a fost respectată în multe state, ţinând însă cont de istoria şi tradiţiile locale.
La nivel instituţional, Organizaţia Naţiunilor Unite marchează această zi la 20 noiembrie, data la care au fost adoptată Declaraţia Drepturilor Copilului în 1959. Nu întâmplător, la 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a ONU vota şi Convenţia asupra Drepturilor Copilului, tratatul internaţional privind drepturile omului cu cea mai largă ratificare. Convenţia prevede protejarea şi promovarea drepturilor copiilor, precum dreptul la viaţă, la sănătate, la educaţie şi joacă, dar şi dreptul la viaţa de familie, de a fi protejaţi împotriva violenţei, de a nu fi discriminaţi şi dreptul de a-şi face auzite opiniile lor.
Convenția a fost asumată și de România prin adoptarea legii nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului (publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001), document care definește drepturile și principiile dezvoltării normale a unui copil.
În prezent Convenţia Drepturilor Copilului este ratificată de 193 de state, afectând astfel viaţa a peste 100 milioane de cetăţeni cu vârste până la 18 ani.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona, semnat de statele membre la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, consacră, la articolul 3, protecţia drepturilor copilului, ca fiind responsabilitatea statelor membre ale UE atât în politica internă cât şi externă.
În fine, pe 16 noiembrie 2016, în România, preşedintele Klaus Iohannis a semnat decretul privind promulgarea legii prin care este modificat Codul muncii prin declararea zilei de 1 Iunie – Ziua Copilului ca sărbătoare legală nelucrătoare, anul acesta fiind abia al doilea în care 1 iunie este, în România, zi liberă.
În prezent, Ziua internaţională a copilului este sărbătorită în România şi în alte aproximativ 50 de ţări, la data de 1 iunie, o zi dedicată copilului fiind celebrată la date diferite în alte peste 100 de state, existând, de asemenea şi mai multe ţări care au ales să nu marcheze o zi specială a copiilor la o anumită dată.
Spre exemplu, 22 noiembrie este data la care sunt sărbătoriţi copiii în țări precum Canada, Marea Britanie, Suedia, Spania, Olanda, Franța, Grecia sau Islanda, Argentina – în a doua duminică din luna august, Australia – în prima duminică din luna iulie, Brazilia – la 12 octombrie, India – la 14 noiembrie, Japonia – 5 mai, Ungaria – în ultima duminică a lunii mai sau Turcia – la 23 aprilie.
În vremurile de demult, copilul în vârstă de până la cinci ani, era tratat mai degrabă cu indiferență, rata crescută a mortalității infantile făcând ca părinții să se obișnuiască să nu se implice emoțional prea mult în soarta celor mici. Au existat vremuri în care copiii erau lăsați nesupravegheați pentru multe ore în șir, erau deseori bătuți, iar multe fetițe erau abandonate la naștere deoarece erau considerate o povară pentru părinții lor.
Mai mult, de la vârste fragede, copiii puteau fi trimiși să muncească, fetițele erau abuzate sexual de stăpânul casei în care munceau, iar pe la 12 ani, acestea erau considerate bune de măritat, căsătoria fiind, în fapt, o simplă tranzacție financiară.
Preocuparea – la nivel să-i spunem instituţional – pentru copii, datează la noi de pe vremea pravilelor medievale, primul document care conţinea prevederi privindu-i pe cei mici fiind Pravila de la Govora (sau Pravila bisericească), cea mai veche culegere de legi atât bisericești, cât și laice din Țara Românească. Însă, pe atunci, copilăria nu era – nici pe departe – acel paradis pe care îl trăiesc majoritatea copiilor din ziua de astăzi.
Pravila de la Govora este o traducere a călugărului erudit de la mănăstirea Bistrița, Mihail Moxa, a unui text slav, în limba română, care redă o culegere de norme juridice, fiind tipărită în cea de-a doua tipografie cunoscută în Țara Românească, înființată de domnitorul Matei Basarab cu ocazia unor ample lucrări de reconstrucție, reconsolidare și extindere a mănăstirii Govora în anul 1637.
Pravila de la Govora, ce cuprindea 164 de file, a fost tipărită în anul 1640, în șapte săptămâni, de tipografii Meletie Macedoneanul și Ștefan de Ohida, în două ediții: una pentru Țara Românească, având prefața semnată de mitropolitul Teofil, alta pentru Ardeal, având prefața semnată de mitropolitul Ghenadie al Ardealului.
Pravila de la Govora este considerată primul document în limba română ce cuprindea o culegere de tradiții și credințe populare referitoare la ceremonialul existențial, iar ediţia pentru Muntenia conţinea glave (capitole) referitoare la obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor, dar şi la obligaţiile copiilor deveniţi adulţi faţă de părinţii lor bătrâni, stabilind şi pedepse pentru părinţii care-şi neglijau copiii.
Copiii neascultători, mai ales cei aflaţi la vârsta adolescenţei, erau chiar închişi, pentru câteva zile, la mănăstiri, pe cheltuiala părinţilor.
Societatea românească a preluat şi adaptat destul de târziu reglementările moderne în domeniul preocupării pentru copil şi drepturile sale.
În perioada domniei lui Cuza, noul Cod Civil stabilea, spre exemplu, dreptul copilului „din flori” la tratament egal cu al copilului născut în interiorul căsătoriei.
În anul 1873 era înfiinţată cea mai veche grădiniţă de copii din Bucureşti, în Strada Puţul cu Plopi, fiind lansată de Asdociaţia doamnelor filantropice. Instituţia era dotată cu cantină şcolară şi aici erau înscrişi 125 de copii.
În anul 1881, apărea şcoala Froebeliană a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, creată de Barbu Constatinescu, împreună cu Societatea Română pentru Grădini de Copii din Bucureşti, cu sediul în localul de la Sf. Ecaterina al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român. Societatea se afla sub administraţia Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român şi era subvenţionată de Primărie şi de administraţia Aşezămintelor “Domniţa Bălaşa”.
În anul 1883 apărea societatea “Obolul”, care se ocupa de copiii săraci, de până la 14 ani, care nu puteau fi crescuţi de părinţii lor.
În 1889 apărea grădina de copii de la Gara de Nord, deschisă pentru copii lucrătorilor din atelierele gării.
În anul 1892 apărea la Bucureşti prima creşă, fiind înfiinţată de către Manufactura de Tutun pentru angajatele proprii care avea astfel unde să-şi lase copiii pe timpul programului de lucru.
În anul 1896 intra în vigoare legea asupra învăţămîntului primar şi normal primar dar şi Regulamentul şcolilor private, acte care se ocupă mai pe larg de grădina de copii, o defineşte ca stabiliment de primă educaţie, în care copiii de ambele sexe primesc în comun îngrijirile reclamate de dezvoltarea lor fizică, intelectuală şi morală.
În anul 1897 se înfiinţa “Leagănul Sf. Ecaterina”, creşă pentru creşterea copiilor nou-născuţi, săraci, până la 3 ani, care erau primiţi aici alături de mama lor, în schimbul obligaţiei de a alăpta şi un alt copil.
După ce, în anul 1900, pe teritoriul vechiului regat al României, funcţionau 28 de grădiniţe cu 866 de copii, societatea românească simţea nevoia reglementării oficiale, pentru toţi copiii României, a şansei de a absolvi cei doi-trei ani pregătitori şcolii, iar prima reglementare pentru grădiniţe a fost consemnată în Legea şcoalelor de copii mici din 12 iunie 1909, iar mai tîrziu, la 5 noiembrie 1910, era publicat în Monitorul Oficial, Regulamentul pentru administrarea interioară a şcoalelor de copii mici (grădini de copii mici). Potrivit acestei “reglementări”, învăţămîntul preşcolar era gratuit, primindu-se copii de ambele sexe de la vîrsta de 4 ani împliniţi pînă la 7 ani sau pînă la înscrierea în clasele primare. În privinţa copiilor infirmi – adică „idioţi, surdomuţi şi orbi, precum şi cei bolnavi de boli contagioase” – aceştia nu puteau fi primiţi în grădiniţe, făcându-se, totuşi recomandarea ca refuzul să se exprime cu mximă delicateţe.
În anul 1910 se fiinţa “Societatea de Pediatrie şi protecţiune a primei copilării”, la iniţiativa profesorului N. Thomescu, lui datorindu-i-se şi prima consultaţie de copii făcută la Spitalul de Copii din Bucureşti.
Revenind la vremurile prezente, copiii se află – sau ar trebui să se afle – în atenţia instituţiilor desemnate, a persoanelor care sunt repartizate să-i îngrijească sau a părinţilor, iar nevoile lor să fie privite din perspectiva prietenilor, a activităţilor de la grădiniţă sau şcoală sau a felului în care îşi petrec timpul liber, a timpului pe care îl petrec cu părinţii, dacă sunt ascultaţi sau dacă simt că le sunt respectate drepturile.
Ţara noastră a devenit singurul stat din Uniunea Europeană care acordă necondiţionat prestaţii sociale, în toate celelalte ţări membre cel puţin unul dintre părinţi fiind obligat să lucreze pentru a avea dreptul să primească alocaţie pentru copii.
În România, începând cu anul 2021, alocaţia pentru copii este de 214 lei – circa 43 de euro/lunar, fiind de circa 5 ori mai mică decât alocaţia medie europeană, iar cuantumul alocaţiei este acelaşi pentru toţi copiii din România – cu excepţia copiilor în vârstă de până la doi ani (sau trei ani, în cazul copiilor cu handicap), sau pentru copiii cu handicap cu vârsta cuprinsă între trei şi 18 ani, cazuri în care statul plăteşte 427 lei lunar -, în timp ce în alte ţări UE, sistemul este diferenţiat şi ţine cont de nivelul veniturilor părinţilor, de numărul de copii al familiei, dar şi de protecţia celor aflaţi în nevoie, dar fără posibilități financiare.
În Luxemburg se acordă peste 800 de euro ca alocaţie pentru cel de-al treilea copil născut, în Belgia cuantumul alocaţiei este în funcţie de numărul copiilor din familie – pentru un copil se acordă 83 de euro, pentru doi copii, 154 de euro, iar pentru trei sau mai mulţi copii, alocaţia este de 230 de euro pe lună.
În Franţa se acordă 124 de euro pentru doi copii, 282 de euro pentru trei copii şi 441 euro pentru 4 copii, iar în Germania, pentru unul sau doi copii – 164 de euro, pentru trei copii – 170 de euro, iar pentru patru copii – 195 de euro lunar.
