Joi, 29 iulie, se împlinesc 165 ani de la moartea lui Robert Schumann, remarcabil compozitor şi pianist german, unul dintre cei mai rafinaţi artişti romantici ai secolului al XIX-lea.
Robert Schumann s-a născut la 8 iunie 1810, la Zwickau, Germania, fiind al cincilea şi ultimul născut al Johannei Christiana (născută Schnabel) şi al lui August Schumann, de profesie editor, librar şi traducător.
Încă din primii ani de viaţă, demonstrează talent muzical, moştenit probabil de la mama sa, dar şi o pasiune aparte pentru literatură, provenită pe linie paternă.
Tatăl său va încerca să-i asigure fiului o educaţie aleasă, îi va angaja profesor de pian încă de la vârsta de şase ani, iar primii ani de şcoală îi va frecventa la o şcoală particulară.
Înainte de a împlini şapte ani, va compune primele sale lieduri, pe versurile lui Jean Paul Richter – care avea să exercite cea mai puternică influenţă literară asupra sa – , muzica sa fiind puternic influenţată de muzica lui Franz Schubert.
După primii ani de şcoală se mută la Zwickau Gymnasium unde va studia în următorii opt ani. În perioada școlii de la Zwickau, citea din Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, din Lord Byron și autorii greci de tragedii.
La vârsta de paisprezece scrie un eseu despre estetica muzicii, iar până la finalizarea liceului va scrie romanele „Juniusabende” și „Selene”.
La scurtă vreme, tânărul va fi marcat de o dublă tragedie: moartea tatălui său, în anul 1826 – el lăsând familiei o mică avere, partea lui Robert fiind administrată de tutorele său, negustorul Gottlob Rudel – şi sinuciderea prin înec a surorii mai mari, momente care îşi vor pune amprenta asupra întregii sale existenţe.
În anul 1828, Schumann urmează recomandările mamei sale care îşi dorea pentru fiul său o carieră juridică, şi este admis la Facultatea de Drept a Universităţii din Leipzig.
Însă tânărul artist nu avea nicio aplecare pentru acest domeniu, astfel că, în perioada facultăţii, se va dedica muzicii şi literaturii, luând şi lecţii de pian şi tehnica improvizaţiei cu un celebru profesor, Friederich Wieck. În casa acestuia o va cunoaşte pe fiica acestuia, Clara, care începuse, încă de la vârsta de nouă ani, o carieră concertistică excepţională.
În anul 1829, Robert renunţă la studii şi se va stabili la Heidelberg, unde va începe să compună valsuri pentru pian, dedicându-se în totalitate studiului acestui instrument.
Deşi nedumerită iniţial, în 1930, mama sa va aprecia pasiunea fiului ei, şi îi va favoriza reîntoarcerea la Leipzig, unde va reîncepe să studieze cu Friederich Wieck.
În anul următor, va compune lucrarea Op. 1, Variaţiunile ABBEGG pentru pian, dar va trece şi printr-un moment de mare cumpănă, un accident la mâna dreaptă, care va duce în timp la paralizia degetului inelar al mâinii drepte, un handicap care îl va împiedica să continue cariera concertistică şi îl va constrânge să se dedice în totalitate creaţiei.
Drept urmare, Robert Schuman va începe să compună cu o furie de nestăvilit, prijmele rezultate fiind celebrele cicluri pianistice „Papillons” şi „Carnaval” şi „Variaţiunile simfonice”.
În anul 1934, el se va logodi cu Ernestine von Fricken, însă după doar doi ani, celebrul muzician va reveni la dragostea sa din copilărie, Clara, fiica profesorului său de pian, ajunsă la vârsta de 16 ani, care îi va împărtăşi sentimenetele, doar că cei doi vor avea parte de opoziţia părintelui fetei.
Schumann se va refugia din nou în muzică, rezultatul fiind marea „Fantezie în Do major pentru pian”. Tot atunci, el a editat revista „Zeitschrift fur Musik”, care va exercita o influenţă considerabilă pe întregul continent. Publicaţia va găzdui o serie de articole ale lui Schumann, devenit şi un incisiv critic muzical, obţinându-şi statutul de model pentru toate tipăriturile periodice ale genului.
Abia în anul 1840, Robert şi Clara vor primi acceptul de a se căsători şi doar după ce o curte juridică le va da această binecuvântare, în pofida opoziţiei constante a tatălui fetei.
Tot în acel an, Universitatea din Jena îi acordă titlul de doctor în filosofie, iar cele două evenimente fericite din viaţa artistului vor marca intrarea în cea mai importantă şi plină de realizări parte a vieţii lui Robert Schumann.
Urmează compoziţiile pianistice „Kinderszenen”/”Scene pentru copii”, „Kreisleriana”, „Arabeske”, „Noveletele” şi „Carnavalul vienez” şi marile cicluri de lieduri „Dragoste de poet” şi „Viaţă şi dragoste de femeie”.
Soţia sa, Clara, îl va sprijini să-şi extindă aria componistică, iar Robert va pune în partitură prima sa simfonie, „a Primăverii”, care a fost interpretată sub bagheta lui Felix Mendelssohn, urmată, apoi, de „Fantezia pentru pian şi orchestră, devenită viitorul „Concert pentru pian”.
În acest timp, familia Schumann va începe să dea naştere unor demni urmaşi, în total cei doi soţi aducând pe lume nu mai puţin de opt copii.
În anul 1843, Schumann devine profesor de pian, compoziţie şi citire de partituri la Conservatorul din Leipzig, sub rectoratul lui Mendelssohn, însă cariera didactică se va dovedi nepotrivită pentru marele muzician.
Un an mai târziu, va părăsi catedra şi i se va alătura soţiei într-un turneu de excepţie în Rusia, care îi va declanşa o depresie profundă cauzată de un puternic complex de inferioritate faţă de partenera sa.
În toamna anului 1844, Schumann îşi dă demisia de la conducerea propriei reviste, apoi suferă prima cădere nervoasă profundă.
A urmat Revoluţia de la 1848, deosebit de violentă la Leipzig, iar cei doi soţi se se vor refugia la Dresda, unde sănătatea compozitorului avea să se refacă.
Schumann va fi numit, apoi, director muzical la Dusseldorf, apoi va compune „Concertul pentru violoncel în la minor” şi „Simfonia a 3-a „Renana”.
După ce Schumann va încerca şi cariera dirijorală – şi aceasta dovedindu-se nepotrivită pentru el – în anul 1853 este concediat.
Imediat după acest moment nefast, celebrul violonist Joseph Joachim îi va prezenta un tânăr muzician, pe care îl va promova ca principal continuator al tradiţiei muzicale germane. Numele său va ajunge celebru: Johannes Brahms.
Din păcate, tânărul elev, care va frecventa casa familiei Schumann, va asista şi la cea mai nefericită perioadă din existenţa mentorului său.
Schumann se va confrunta cu probleme din ce în ce mai grave ale sistemului nervos, va avea probleme grave de auz, consecinţa fiind dese şi violente căderi nervoase, caracterizate ca schizoide, care îşi găseau originea şi în personaje imaginare pe care muzicianul le inventase în tinereţe, Florestan şi Eusebius.
Johnnes Brahms va deveni principalul protector al lui Robert Schumann, pricipalul suport moral şi fizic, iar prietenia şi sa pentru mentorul său Robert, absolut profunde şi impresionante, se vor răsfrânge, mai târziu, şi asupra Clarei.
Cu toate dificultăţile, Schumann nu îşi va pierde total simţul umorului. În aceşti ani, el va remarca: „E interesant de observat că locuinţa mea actuală se învecinează la dreapta cu un balamuc, iar la stânga cu o biserică catolică, astfel încât sunt într-un mare dubiu: să devin catolic sau nebun?”
În februarie 1854, Schumann este internat într-un azil de boli mintale, perioadă în care se va arunca în apele îngheţate ale Rinului pentru a-şi curma viaţa. Va fi, însă, salvat aproape miraculos, apoi familia îl va muta într-un azil privat la Endenich, lângă Bonn. Soţia sa îl va vizita rar, cariera ei fiind din ce în ce mai importantă, pentru a asigura sursa de venit pentru cei opt copii.
La 29 iulie 1856, Robert Schumann trece în eternitate, la doar 46 de ani, fiind înmormântat la Bonn.
Iniţial, biografii acelor vremuri au opinat că degradarea stării de sănătate a lui Schumann se datora sifilisului, însă cercetări ulterioare au destrămat această teorie, punând crizele maniace susținute alternând cu perioade de depresie profundă, prin simptome ale unor dereglări polare.
În anul 1880, pe mormântul său este amplasată o statuie realizată de sculptorul Adolf Donndorf.
Clara Schumann va rămâne prima figură feminină notabilă a istoriei muzicale mai recente, devenită, între anii 1878-1892, decanul facultăţii de pian a Conservatorului din Frankfurt pe Main. Clara va compune, la rându-i diverse piese pentru pian, de cameră şi orchestră, de o calitate remarcabilă, însă ele nu vor atinge performanţele excepţionalului său soţ.
Dupa moartea soţului său, Clara Schumann, ajutată de Brahms, îşi va dedica tot restul vieţii pentru promovarea muzicii omului pe care l-a iubit mai mult decât pe ea însăşi, se asigură că toate manuscrisele cu muzica lui sunt depuse într-o arhivă, colecţionează toate articolele sale într-un almanah şi realizează numeroase turnee în Europa în care interpretează exclusiv din creaţia lui Robert Schumann.
