Miercuri, 24 iunie, în Calendarul ortodox este marcată Naşterea Sântului Proroc Ioan Botezătorul, sărbătoare care, conform tradiţiilor populare, mai este denumită Sânzienele sau Drăgaica.
Deşi Biserica Ortodoxă marchează de obicei ziua morţii sfinţilor, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezatorul fac excepţie de la această regulă, fiindu-le dedicate sărbatori cum sunt zămislirea sau naşterea, dar şi alte evenimente din viaţa lor. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul este una din cele şase sărbători închinate de Biserica Ortodoxă Sfântului Ioan, alături de zămislirea lui – 23 septembrie, soborul lui – 7 ianuarie, tăierea capului – 29 august, prima şi a doua aflare a capului lui – 24 februarie şi a treia aflare a capului său – 25 mai.
Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia şi a Elisabetei, mama sa, descendentă a seminţiei lui Aaron. Momentul naşterii proroocului Ioan a fost cu şase luni înaintea naşterii lui Iisus, fiind vestit de către îngerul Gavriil.
Evanghelistul Ioan arată că Ioan a mărturisit: „Cel ce m-a trimis pe mine să botez cu apă, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi rămânând peste El, Acesta este Cel ce botează cu Duhul Sfânt. Şi am văzut şi mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu”
Astfel se explică faptul că Ioan a fost proroc când Dumnezeu i-a spus cum va cunoaşte pe Fiul Sau întrupat, şi a fost apostol când a văzut pe Duhul Sfânt pogorât peste Hristos şi a auzit glasul Tatălui cu privire la El.
Sfântul Ioan Botezătorul a început să predice în timpul domniei Cezarului Tiberiu, în condiţiile în care, omul căzut în păcat nu mai dorea să se afirme decât pe sine.
Din Evanghelia după Marcu, aflăm că Sfântul Ioan Botezătorul era îmbrăcat în haină din păr de cămilă – care semnifica chemarea evreilor şi a păgânilor la Hristos – , încins cu o curea de piele – care semnifica omorârea patimilor – şi că se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică – simbolizând faptul că albinele şi lăcustele erau considerate a fi curate în Vechiul Testament.
Cei ce îl vedeau se întrebau dacă nu cumva el este Hristosul, iar el le mărturisea: „Eu vă botez cu apă, dar dupa mine vine Cel ce vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”.
Iisus a venit la Ioan şi apropiindu-se, i-a cerut să-L boteze în râul Iordan, iar Ioan l-a oprit spunându-i: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de tine, şi Tu vii la mine ? Iisus i-a raspuns: „Lasă acum că se cuvine nouă să plinim toată dreptatea”.
Astfel Ioan L-a botezat pe Iisus, iar după acest moment, cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu, S-a văzut pogorându-se ca un porumbel, venind spre El, din ceruri auzindu-se un glas care spunea: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru Care am binevoit”.
Sărbătoarea Botezului Domnului se mai numeşte şi „Epifanie”, care înseamnă „Arătare”, fiind ziua în care s-a arătat în lume Dumnezeu, Sfânta Treime: Tatăl a grăit din ceruri, Fiul era în apă şi se boteza, iar Duhul Sfânt a pogorât asupra Lui.
Tocmai de aceea, de Bobotează se face Sfinţirea cea mare a apei, iar preotul, alături de credincioşi, se roagă lui Dumnezeu să trimită pe Duhul Său Cel Sfânt să sfinţească apa, precum a sfinţit apa Iordanului în ziua Botezului Domnului.
Să mai spunem că tot Evanghelia arată că Ioan era întemniţat în castelul lui Irod de la Maherus, drept consecinţă a faptului că îl mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada – soţia fratelui său. Irodiada, la auzul acestei veşti, a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase la un ospăţ şi plăcuse participanţilor şi îndeosebi lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului ca rasplată, astfel s-a produs jertfa Sfântului Ioan.
Numele să provine din numele iudaic “Iohanan” prescurtare din “Iehohanan” care înseamnă “Dumnezeu s-a milostivit”.
Conform unor cercetători, fixarea Sărbătorii Naşterii Sfântului Ioan Botezatorul la 24 iunie, s-a realizat pentru înlocuirea unor sărbători păgâne, care aveau loc în 22 şi 23 iunie, în perioada solstiţiului de vară şi aveau un caracter agricol.
Alţii specialişti afirmă că data de 24 iunie a fost fixată ţinând cont de Sfânta Scriptură, care arată că zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl său, a tămâiat în sfântul altar, un loc în care numai arhiereul intra o singură dată pe an, în luna a şaptea, ziua a 10-a. Având în vedere că această dată din calendarul iudaic corespunde lunii septembrie, Sfinţii Părinţi au rânduit ca zămislirea Sfântului Ioan să fie sărbătorită pe 23 septembrie, iar naşterea sa, la 24 iunie.
O altă semnificaţie a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul – sfânt care semnifică Legea Veche – este plasarea sărbătorii imediat după solstiţiul de vară, după care ziua începe să scadă şi noaptea să crească, ca semn că Legea Vechiului Testament începe să apună pentru că vine Legea Harului, Legea lui Hristos. Să precizăm şi că Naşterea Mântuitorului este prăznuită la 25 decembrie, după solstiţiul de iarnă – 22 decembrie, când ziua începe să crească.
Dealtfel, Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul este atestată documentar în secolele IV-V, chiar în perioada în care se fixează definitiv şi data Crăciunului.
Tot în această zi, în Bucovina se sărbătoreşte cu mare fast Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, mii de pelerini participând la ceremonia scoaterii moaştelor Sfântului Ioan.
Ziua de 24 iunie este denumită în calendarul popular Sânzienele sau Drăgaica.
Deşi sărbătoarea populară este asociată sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, şi însemnată ca atare în calendarul ortodox, Sânzienele au la origine un străvechi cult solar – sărbătorile solare fiind considerate praguri peste an, asemănătoare pragurilor din viaţa omului, care presupun ritualuri asemănătoare. Mai ales solstiţiile şi echinocţiile creează scenarii şi făpturi mitice, acte de divinaţie, taine şi poveşti ancestrale, asociate deschiderii porţilor cerului.
Denumirea de Sânziene este preluată, conform unor opinii, de la Sancta Diana, zeița romană a vânătorii și a pădurilor, iar conform altor cercetători, după micile flori de câmp galben-aurii cu miros dulce (sânziene).
De fapt, în sudul țării, sărbătoarea populară mai poartă denumirea de Drăgaică, Ziua Soarelui, Ursina, sau Amuţitul Cucului.
În tradiţia populară, Sânzienele erau considerate zânele bune – spre deosebire de Rusalii – , femei frumoase – adevărate preotese ale soarelui – , divinităţi nocturne ascunse în pădurile întunecate, în care oamenii nu păşesc.
Tot tradiţia arată că, în noaptea de 23 sepre 24 iunie, Sânzienele circulă prin aer sau pe pământ, cântă şi dansează, umplu de fecunditate femeile căsătorite, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, înmulţesc animalele şi păsările şi împart rod holdelor.
Însă se spune că Sânzienele nu sunt doar zâne bune, aducând păcătoşilor „bătaia cu lanţul Sânzienelor”, pot aduce vijelii sau grindină, lăsând ogoarele fără rod.
De sărbătoarea Sânzienelor, care marchează mijlocul verii, sunt legate, în diferite zone din ţară, o mulţime de obiceiuri şi credinţe.
Astfel, ziua de Sânziene este considerată momentul optim pentru culegerea plantelor de leac dar şi pentru începerea secerişului, iar agricultorii, pentru a avea spor şi sănătate în acest demers, obişnuiesc să se încingă peste mijloc cu tulpini de cicoare.
Un alt obicei arată că fetele strâng în ajun flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă în acea noapte premergătoare sărbătorii, existând credinţa că astfel îşi vor visa ursitul. De măritiş este legat şi un alt obicei, în unele zone fetele făcându-şi coroniţe din Sânziene pe care le lasă peste noapte în grădini, iar dacă dimineaţa coroniţele sunt găsite pline de rouă, este semn de mare bucurie în familie.
Fetele din unele zone ale ţării mai respectă un obicei de Sânziene: pentru a fi plăcute feciorilor, ele se spală pe cap cu fiertură de iarbă mare, iar în ideea de fertilitate şi de protejare împotriva bolilor, fetele şi femeile se scaldă în ape curgătoare sau se tăvălesc dezbrăcate în rouă, înainte de răsăritul Soarelui.
Un alt obicei legat de coroniţele din Sânziene, arată că înainte de răsăritul soarelui oamenii le aruncă pe acoperişul caselor, existând credinţa că dacă aceasta rămâne pe casă, este semn de sănătate şi viaţă îndelungată.
Şi tot legat de florile de Sânziene, este legat şi obiceiul de a lăsa coroniţe sau buchete de Sânziene la colţurile caselor, către răsărit, pentru ca în dimineaţa sărbătorii, gospodarii să vadă dacă în mănunchiul de Sânziene sunt prinse păr sau pene de la vieţuitoarele casei, ceea ce ar semnifica faptul că însufleţitele vor avea un an bun.
În unele zone, florile de Sânziene sunt împletite sub formă de cruce şi sfinţite la biserică, pentru a aduce protecţia gospodăriei şi a proprietarilor, peste an.
Un alt obicei întâlnit de Sânziene este aprinderea focurilor în care se aruncă substanţe urât mirositoare, pentru alungarea spiritelor malefice, ceremonialul fiind înoţit de strigături şi sunete de bucium.
În zona sud-vestului Bucovinei, este întânit obiceiul „boului înstruţat”, un ceremonial în care masca taurină moare şi renaşte simbolic pentru a marca un nou început de timp calendaristic.
Pe vremuri, în ziua Sânzienelor se făceau previziuni meteorologice, asociate momentului răsăririi Constelaţiei Găinuşei, care determina şi perioada optimă din toamnă pentru semănatul grâului.
Denumirea populară alternativă a sărbătorii – Amuţitul Cucului, este asociată cântecului cucului, existând credinţa că dacă acesta se opreşte înainte de Sânziene, rezultă că vara va fi secetoasă.
În această zi se fac şi pomeniri la biserică pentru morţi, iar la morminte există tradiţia de a duce flori puternic mirositoare.
În ziua de Sânziene, există o îndelungată tradiţie a organizării de târguri şi iarmaroace, manifestările fiind organizate în trecut strict în scopul întâlnirii tinerilor în vederea căsătoriei, însă „tradiţia târguielii pentru fata de măritat” s-a stins încet în timp, sărbătorile fiind acum un prilej tocmai bun pentru serbări câmpeneşti cu mici şi bere.
Există multe astfel de întâlniri de mare tradiţie organizate în ţară, şi amintim doar târgurile de la Buzău, Câmpulung Muscel, Buda în Vrancea, Giurgeni în Ialomita, sau Broşteni în Mehedinţi, dar cel mai cunoscut dintre acestea este fără îndoială, Tâgul de Fete de pe Muntele Găina, una dintre cele mai fascinante manifestări de pe meleagurile noastre, cu o tradiţie de aproape două secole, fiind atestat în anul 1816.
Pe vremuri, locuitorii munţilor, păstori îndeobşte, aveau gospodăriile atât de departe unii de alţii, încât cel mai apropiat vecin era la mai bine de jumătate de oră de mers. În aceste condiţii, fetele tinere nu aveau unde să meargă, să „socializeze – acestora nefiindu-le permis să meargă nici la înmormântări, spre deosebire de femeile măritate – , iar singurul moment prielnic din an îl reprezenta târgul de fete de pe Muntele Găina.
La origini, Târgul de fete din Apuseni era organizat anual în preajma sărbătorii de Sânziene – de regulă în prima sâmbătă ce urma sărbătorii – , atunci când mulţimi de oameni ajungeau aici din toate satele moţilor, sau din judeţele învecinate.
Principala atracţie a târgului o reprezentau fetele de măritat, care purtau la gât taleri de aur şi de argint, ele fiind aduse aici cu tot cu zestre.
Atât fetele cât şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor fiecărei pretendente, iar în final, tocmeala decisivă avea loc în prezenţa părinţilor fetei.
În cazul încheierii cu succes a negocierilor, perechea nouă era însoţită de alai, cântece de fluier şi cimpoi, până la primul călugăr, care urma să le dea binecuvântarea căsătoriei. Tocmai de aceea preoţii erau nelipsiţi de la târgul de fete, la fel ca şi negustorii de podoabe şi cârciumarii.
Târgul de pe Muntele Găina era bineînţeles un moment prielnic pentru familiile de moţi să se mândrească, în faţa procesiunii, cu frumuseţea fiicelor lor şi cu podoabele şi mărfurile aduse la târg.
În zilele noastre Târgul şi-a schimbat perioada de desfăşurare în a doua jumătate a lunii iulie, iar caracterul manifestării este unul preponderent folcloric şi de prezentare a meşteşugurilor locale.
