În cadrul procesului de înarmare, în 1937, Ministerul Aerului și Marinei a hotărât construirea la Șantierul Naval Galați a două submarine de tonaj mijlociu – Rechinul și Marsuinul. Planurile acestor submarine au fost furnizate de firma J.V.S. din Haga, care, după Primul Război Mondial, folosea personal german și tehnică germană. Aceste submarine trebuiau să se alăture vechiului submarin Delfinul. Dar la începutul războiului, în 1942, în timpul unor misiuni, Delfinul a fost avariat și dus la Galați pentru ample reparații. Considerându-se ca reparațiile vor dura mult și construcția Rechinului era în faza finală, comandantul Escadrei de submarine a hotărât să ia de la Delfinul cei mai buni oameni și să-i mute pe Rechinul. De altfel, în mai 1942, se constituise la Galați Centrul de Instrucție Submarine și Vedete Torpiloare, pentru familiarizarea tehnică a echipajelor cu instalațiile de bord. Având echipajul constituit la începutul lunii mai 1943, submarinul Rechinul a fost armat (avea șase tuburi lans torpile, un tun Krupp de 88mm a/a și naval, un tun a/a Oerlikon de 20 mm) și trimis la Constanța pentru o perioadă de probe. Considerându-se apt de luptă, în 1943 submarinul Rechinul a primit ordin să se deplaseze în zona Anatoliei și să cerceteze traficul de nave comerciale și militare, fară să atace. Spre deosebire de Delfinul, submarinul Rechinul a avut majoritatea misiunilor pe coasta Turciei (1943 – 1944). Alexandru Greceanu, specialist în cârme orizontale și ajutorul ofițerului cu navigația, a cunoscut bine submarinul Rechinul :
“Am avut posibiltatea să particip la viaţa submarinului Rechinul începând de la naştere. Adică, am făcut parte, timp de un an de zile, din comisia de supraveghere a construcţiei submarinului, la Șantierele Navale din Galaţi. Iar după aceea a urmat perioada de probe, perioada de recepţie, de instruire a echipajului, inclusiv cele două misiuni de război, petrecute cu submarinul Rechinul în cadrul războiului din Marea Neagră. În Marea Neagră, submarinele au avut strict rolul militar de protecţie şi de blocare a navelor de război inamice în porturile lor. Prima misiune a submarinului Rechinul a fost atât o misiune de război, cât şi o acţiune de antrenament al echipajului. Concret, am avut ordin să patrulăm pe coasta Anatoliei, pentru a depista care sunt legăturile comerciale între porturile ruseşti şi porturile din Turcia. Era prioada când Națiunile Unite exercitau asupra Turciei o presiune politică pentru a o atrage în conflict. Noi trebuia să ne asigurăm că Turcia rămâne neutră. În cadrul acestei misiuni, în jurul datei de 21-22 aprilie 1944, am primit o radiogramă în care ni s-a cerut ca să facem o observare a tuturor porturilor turceşti pentru a observa care este cel mai activ și, în cazul în care Turcia intră în război alături de Națiunile Unite, să blocăm acel port prin torpilarea navelor din portul respectiv.
După trei zile de căutări, am hotărât că cel mai important este portul Sungula. Prin acest port Turcia realiza 80%-90% din exportul de cărbune. Am descoperit 5-6 nave, ne-am plasat în faţa portului, chiar la intrarea în port, trecând printr-un baraj de mine, şi am rămas acolo timp de 24 de ore. După 24 de ore, am primit mesajul că Turcia a refuzat să intre în război de partea Naţiunilor Unite. Submarinul Rechinul a primit ordin de a patrula între Novorosiisk şi Batumi. A fost o perioadă efectivă de hărţuire [a flotei sovietice]. Pentru depistarea submarinelor din zonă, sovieticii au făcut patrulări foarte dese, atât cu avioane, cât şi cu vânători navali. Asta ne-a determinat ca la fiecare două trei zile să schimbăm zona de patrulare, de la un port la alt port, pentru a ni se pierde urma. În plus, era aproape luna iunie, când ziua era foarte lungă, iar noaptea era foarte scurtă. Deci, pentru reîncărcarea bateriilor, aveam la dipozitie numai 3-4 ore pe nopate. Așa că ne-am întors în țară pe 15 mai.
A doua misiune a început la 15 iunie şi s-a terminat pe data de 29 iulie. În această misiune am încercat să blocăm transporturile rușilor de pe coasta Caucazului la Sevastopol, care, între timp, căzuse. Trebuia să se blocăm, pe cât posibil, transporturile de armament şi trupe pentru Crimeea. Dar flota sovietică ieşită din Caucaz naviga efectiv la o distanţă de o milă, o milă şi jumătate de coastă. Adică făceau o navigaţie costieră şi erau întodeauna însoţiți şi protejajați. Nu puteai să te apropii de ei. În cele 45 de zile cât a durat misiunea nostră… nu au existat trei zile în care să nu fim depistaţi, să nu fim grenadaţi, să nu fim nevoiţi să depăşim limita maximă de adâncime… Bombardamentele şi grenadările au dus la sărirea căptuşelii de ciment din tancurile de apă potabilă, în aşa fel încât în ultimele două săptămâni am avut raţii de o ceaşcă de apă pe zi. Pentru simplul motiv că nu mai era de băut. A fost greu”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1995]
