Dacă Sebeşul de atunci ar fi aidoma celui de astăzi, nu ar mai fi interesant să-l studiem prin mărturiile locuitorilor săi. Aşa, putem să observăm deosebirile care ne despart şi să-i constatăm asemănările…
Până la organizarea administrativă din vremea României Mari, acest oraş transilvănean s-a numit „Sebeşul Săsesc”. Fusese înfiinţat cu opt secole în urmă de coloniştii saşi aduşi din zona Rinului de regele Ungariei – acţiune îniţiată de Géza al II-lea. Pentru o mai bună apărare, oraşul fusese fortificat cu ziduri puternice de piatră, turnuri masive şi două porţi impunătoare…
În 1911, atunci când preotul cărturar Sebastian Stanca revenea de la Vulcan la Sebeş cu familia, oraşul era în plină modernizare: un nou sediu al primăriei (1909), o centrală hidroenergetică, o biserică de rit calvin, o clădire nouă a unităţii de cavalerie (1910), încă un spital, „Sfânta Sofia” (1912), o nouă construcţie pentru poştă. Preotul era mulţumit să îşi poată creşte copiii în oraşul în care el însuşi se născuse (ca fiu al protopopului Avram Stanca), iar casa din strada Siculorum 54 era frumoasă şi încăpătoare. Astfel şi-o aminteşte Horia Stanca (1909-2002), unul dintre fiii familiei, avocat, traducător şi cronicar dramatic. Şi mai este ceva ce l-a marcat pe Horia Stanca: şcoala care se făcea în Sebeşul copilăriei sale.
„În Sebeş atunci erau 9.000 de locuitori, dintre care 5.000 erau români şi 4.000 saşi. Şcoala era de la 1397, şcoala primară săsească la care tata ne-a dat şi pe noi, copiii. Şi-am făcut pe urmă cei patru ani de şcoală primară, după ce am făcut, bineînţeles, kindergarten-ul, grădiniţa. Şi ne-a dat pe urmă şi la gimnaziu. Am făcut trei din aceste patru clase şi ne-am mutat apoi la Cluj.
La Sebeş am făcut o şcoală cu totul excepţională, mult mai târziu mi-am dat seama de virtuţile acestei şcoli, pentru că am avut profesori excepţionali la fiecare… Deşi era un gimnaziu, la fiecare disciplină, alt profesor. […] Schiller, era în mare vogă, mai cu seamă în Ardeal şi ne învăţau pe noi poeziile pe dinafară, poezii din Schiller. Şi abia mult mai târziu am apreciat virtuţile acestei şcoli, pentru că aceea era o şcoală foarte practică, nu era o şcoală absurdă, cum era şcoala, pe urmă, românească, pe care am făcut-o şi care ne ducea din una-n alta şi ne învăţa şi fizică, şi chimie, şi – Dumnezeule! – ştiinţe naturale, botanică… prea multe ştiinţe. La ăştia, la saşi, ne învăţau întâi de toate, domnule, localitatea, casa, vecinătatea, judeţul, apoi provincia şi după aceea ne purta prin ţară. […]
Sebeşul era un oraş idilic, foarte simpatic, nemţii cu românii se înţelegeau de minune şi bineînţeles tatăl meu, fiind foarte apreciat, fiind doctor în limba germană şi în limba română, de la Budapesta, avea o bibliotecă de 5.000 de volume, din care toţi nemţii din Sebeş veneau şi se alimentau şi luau cărţile spre lectură. A fost un fel de izvor de intelectualitate casa noastră. […] În orice caz, am profitat cât se poate mai mult de Sebeş, fără să ne dăm seama, pentru că eram copii. […]
Nu era o viaţă socială prea intensă, să nu vă închipuiţi asta… În orice caz, eu n-o văd pe mama ducându-se la petreceri.
Nu erau baluri ?
Probabil că erau. Noi eram prea copii, prea… […] În orice caz, ştiu că ne înţelegeam, noi cel puţin, tineretul, ne înţelegeam foarte bine între noi! Trăiam împreună, nici nu simţeam diferenţa asta, pentru că vorbeam ca şi ei, ei ca şi noi, ba româneşte, ba nemţeşte – era o viaţă comunitară extrem de strânsă!”
[Interviu de Mariana Petre, 2000]
