Dacă Petroşaniul de atunci ar fi aidoma celui de astăzi, nu ar mai fi interesant să-l studiem prin mărturiile locuitorilor săi. Aşa, putem să observăm deosebirile care ne despart şi să-i constatăm asemănările…
Cu 200 de ani în urmă, Petroşaniul era locuit de păstori. Nu erau mulţi – Valea Jiului avea pe atunci 2550 de locuitori – dar în scurt timp au început exploatările de cărbune în toată zona, iar el a devenit localitate minerească. La mijlocul secolului al XIX-lea au început migraţii masive de mineri din Europa Centrală şi atunci a fost populat, organizat şi înzestrat cu clădiri. Au apărut câteva şcoli, o gară, un teatru, o judecătorie, o casă de oaspeţi. Locuitorii s-au grupat în cartiere în funcţie de etnie, de ocupaţie şi de credinţă. La fel arăta Petroşaniul şi după Primul Război Mondial, cu câteva clădiri în plus, printre care cea a Cazinoului Muncitoresc, construită de Societatea Anonimă Română Petroșani între anii 1923-1925.
Pe toate acestea Iosif Remete le-a văzut de când se ştie, născut fiind în 1924, în familia unui antreprenor de mină. Tocmai terminase cursurile Liceului de Băieţi din localitate când a început Al Doilea Război Mondial, aşa încât amintirile sale din perioada premergătoare poartă cu ele farmecul aparte al unei comunităţi minereşti interbelice.
„Care era structura populaţiei în Valea Jiului până la război?
Ca astăzi în Statele Unite, erau de toate. Petroşaniul are o grămadă de… hai să zicem <colonii>, e colonia <Praga>, pentru că acolo locuiau cehii care au venit în Valea Jiului. Pe urmă este <Defor>-ul, acolo erau italienii. […] Toţi lucrau la mină [şi ţiganii lucrau], vidanjarea cine-o făcea la mină, n-o făceau ei?!… Aveam şi momârlani, săteni de-aici – că momârlani în toată România numai ei sunt, la noi – dar momârlani la abataj n-ai văzut niciodată! Momârlanul numai la signal, <ţignal> cum zic ei, numai la platforma de la puţ, ei nu se depărtau de puţ. […] Pentru că puţul mai şi stătea, nu lucra tot timpul, că n-avea producţie şi atuncea el [momârlanul] se punea – şi mai ales dacă era schimbul de noapte şi în general veneau ei, vara, în schimbul de noapte – dormea, frumos, acolo. Dimineaţa… mergeau toată ziua la coasă, seara veneau să se odihnească la mină! Acolo lucrau – la signal [dădeau semnalul] şi la platformă, cu tot cu momârlanii lor.
Italienii aveau o anumită specializare?
Da, italienii erau în general zidari. Ei zideau, făceau coloniile… dar lucrau şi-n subteran când erau focuri. Cărbunele, în Valea Jiului, se autoaprinde şi atunci se făceau diguri de cărămidă pentru închiderea etanşă [a culoarelor din mină] şi acolo nu se mai ocupau minerii, se ocupau zidarii de la Societatea Anonimă Română. […] Cehii erau mineri. Ei lucrau la mină, ei veneau de unde se extrage cărbunele, unde lucrau în steril… Pe urmă, erau nemţi care erau lăcătuşi, electricieni. Ăia stăteau aici, în colonia asta unde toate străzile au nume de poeţi, era colonia meseriaşilor… Şi de-aia trebuie vorbit [despre toate astea], că nu vorbeşte nimeni de Petroşaniul vechi! Păi, ăsta era un oraş care era împărţit aşa, după clase, după pături sociale, aşa era împărţit tot.
Păi, dacă vă duceţi unde e Biserica Romano-Catolică, treceţi drumul şi vă uitaţi, e <Colonia de Jos> – aşa îi spunem noi – <Colonia de Jos>, colonia muncitorilor. În colonia muncitorilor, acolo erau numai mineri, ajutor-mineri şi eventual vagonetari. Acolo aveau şi cazino, <Cazino Muncitoresc>, să vedeţi ce frumos era! Aveau şi baie acolo, baia comunală era acolo. <Cazino Muncitoresc> [se chema] pentru că acolo se organizau baluri, balurile selecte ale muncitorilor mineri de subteran. Acolo aveau sală de spectacole, de cinematograf şi sală de teatru, cu scenă cu tot… Şi acuma există, să vedeţi ce frumos este!
Şi când se ţineau balurile, săptămânal, lunar ?
La zile festive, ba, câteodată, când le venea rândul, […] când începea – cum îi zice? – Postul Paştelui, atunci se făcea un bal mare. La Crăciun se făcea un bal mare, se făcea la Sfântul Nicolae, acolo se adunau toţi. Când se mai făcea?… La 1 Mai se făcea treabă… la 10 iunie, parcă… şi-atuncea se făcea câte un bal acolo, al muncitorilor. […] Dar existau mai multe cazinouri în Petroşani. Acesta e al muncitorilor şi-n colonia muncitorilor numai muncitorii mergeau, că nu se-amestecau unii cu alţii.
Pe urmă, a fost aici, sus, pe colţ – acum e dărâmat – <Cercul Meseriaşilor>, acolo [mergeau] numai meseriaşii: lăcătuşi, electricieni, forjori… Şi maiştrii mergeau, tot de muncitori aparţineau ei. […] La meseriaşi erau două camere, la muncitori era o singură cameră; o singură cameră, bucătărie, o mică grădină, acolo, cu câte un păr sau… doi peri canadieni aduşi de Societatea Petroşani şi puşi acolo, ca să aibă cocină de porc, coteţe pentru găini… pentru cărbune, pentru lemne, aranjat.
Şi era o linie ferată, frumos, că scoteau <magazinul> – aşa se spunea. Mergea soţia minerului sau muncitorului respectiv, acolo era depozitul – se vede şi acum – depozitul şi moara e încă, n-a fost dărâmată… lua cu bileţel un sac de făină, jumătate de sac sau 15 kg de făină pentru prăjituri, lua slănină, lua salam, lua conserve, lua porumb sau făină de porumb pentru porc, tot ce trebuia pentru gospodărie. Le plătea, sigur, plătea tot, numai că nu plătea atunci. Conducerea Societăţii Petroşani spunea aşa: eu trebuie să am grijă nu numai de omul ăla care se duce în mină să vină sănătos acasă, eu trebuie să am grijă şi de familia lui. Dar dacă ăsta se duce în mină şi când iese afară şi-i dau salariul el ia salariul şi se duce la crâşmă, îşi bea toţi banii şi rămâne familia fără mâncare, atunci eu ce fac?! Şi-atunci a făcut altceva: i-a dat la soţ posibilitatea să vină cu această fâşie de hârtie la soţie […] şi ea de la magazin lua toate alimentele, câte-i trebuiau ei pe o lună întreagă. Duceau cu platforma acasă [proviziile] şi puneau în cămară, că aveau cămara mare. Puneau pe vagonet, pe platformă de vagonet. […] Tot pe linia asta ferată aducea [şi raţia] de cărbune. Venea cu vagonetul şi răsturna vagonetul în faţa porţii, în fiecare lune [zi de luni]. Trăgea cu clopotul, ca să audă toată lumea că vine el cu cărbunele, aducea cărbuni şi-i răsturna…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2003]
