Sărbătorim astăzi 92 de ani de la transmiterea primei emisiuni oficiale a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România, dintr-un studio aflat în sediul din strada Fântânii numită apoi General H.M. Berthelot. Prima difuzare a făcut auzit un cuvânt de deschidere al profesorului Dragomir Hurmuzescu, apoi un buletin de ştiri, informaţii meteorologice, muzică şi conferinţa cu tema Poezia populară română, de Horia Furtună.
Apoi, desigur, importanţa radiofoniei a crescut an de an. „În 1935, când am intrat eu, erau două emisiuni pe zi: una la prânz de la 1 la ora 3, iar a doua de la 6 la 12 noaptea. Mai târziu, prin ’39, ’38, cred, s-a înfiinţat încă o emisiune la ora 7 dimineaţa. […] Erau transmise şi conferinţe ţinute la Radio, ale unor persoane celebre”, îşi aminteşte o fostă angajată de la Direcţia Prezentării Programelor, Alice Perşoiu. În doar câţiva ani emisiunile deveniseră mai multe, mai interesante, mai variate, iar ascultătorii mai numeroşi. Personalul Societăţii a sporit semnificativ: dacă în 1928 erau 11 angajaţi la administraţie, doi la programe, unul la tehnică şi patru oameni de serviciu, în 1934 erau 56 la administraţie, 28 la programe, 19 la tehnică şi 20 oameni de serviciu.
*
Uneori, la aniversare, familia obişnuieşte să povestească scene amuzante din copilăria sau adolescenţa sărbătoritului. Aşa şi noi… Iunie, 1943. Aduşi în studio din două ogrăzi diferite, cocoşii Mitel şi Jenică sunt aşteptaţi ore în şir să cânte ca să fie înregistraţi pentru emisiunea Ora dimineţii, proaspăt înfiinţată. Peripeţiile inginerului însărcinat cu această operaţiune dificilă aveau să fie consemnate, cu umor, în Revista Radio Universul din 26 iunie 1943. Iată-le:
„Inginerul Alexandru Lohan a găsit pe biroul său un ordin scurt şi categoric: <Comitetul a aprobat Ora dimineţii la microfon. Această oră este programată pentru luni, ora 7 dimineaţa şi se va anunţa astfel: 1) printr-un fâlfâit de aripi şi un cucurigu frumos; 2) bătăile unui ceas; 3) un copil care spune Tatăl Nostru. Cele trei zile libere până luni dimineaţa le veţi folosi cum veţi şti pentru îndeplinirea cât mai reuşită a acestei sonorizări” […].
A început omul cu ce era mai uşor: bătăile de ceasornic […]. Abia în a opta ceasornicărie a găsit ce-i trebuia. O pendulă veche cu cuc, dar cu bătăi solemne de catedrală. E pendula pe care o ascultaţi în fiecare dimineaţă.
Pentru Tatăl Nostru, inginerul Lohan a căutat un copil cu vocea caldă, pentru ca ruga către Cel de Sus să fie cât mai pură. Inginerul a cerut unei şcoale primare să-i încredinţeze vreo 20 de copii în după amiaza acelei zile. S-au perindat prin faţa microfonului 16 copii, fără ca inginerul să fie mulţumit. La al 17-lea, când, disperat, credea că tot nu dă peste vocea căutată, a sărit fericit: <Bravo, Mircea, asta e vocea potrivită…> Era elevul Stoenescu Mircea pe care de-atunci, în fiecare dimineaţă, îl auzim tulburător de curat, spunând cucernic Tatăl Nostru.
Rămăsese deci partea cea mai grea: cocoşul. […] Doamna Lia Lohan, văzându-şi soţul tot frământându-se, avu o idee: <Ce-ar fi să încerci cu cocoşul negustorului de la care târguim, că de-atâtea ori îl aud cântând dimineaţa…> […] Peste o jumătate de oră maşina Societăţii de Radio transporta pe Jenică din Calea Victoriei în strada Gen. Berthelot. I s-a amenajat un studio, i s-a pus porumb şi apă, iar aparatele de înregistrare, puse la punct, aşteptau isprava lui Jenică. Jenică, însă, parcă mai flămând decât oricând, ciugulea boabele de porumb, îşi potolea setea şi… tăcea […]. Când şi când, scuturându-şi ciocul de apă, Jenică zărea la geamul cabinei tehnice pe inginerul Lohan care, răbdător, aştepta să audă un <cucurigu> frumos pentru a deschide înregistrarea […]. Aşa a trecut a doua noapte […].
A doua zi a început să ceară şi părerea altora. Deodată sare doamna Sabina Metta: <Am la fermă o mândrie de cocoş, îl cheamă Mitel şi de cum îi spui să cânte, îţi trage un cucurigu de trezeşte toate orătăniile<. […] O oră mai târziu, Jenică avea în studio ca tovarăş, pe Mitel. […] Dar, în loc de cântat cocoşii se băteau cum dădeau cu ochii unul de celălalt şi hai!… se încăierau. A trebuit să-i separe, Jenică în studioul nr. 1, Mitel în studioul nr. 2. […] Aşa a trecut şi ziua. Începea ultima noapte […].
Ora 5 ½… Zorile… Mitel, simţind parcă răsăritul soarelui, începe să se pregătească de cântat. Inginerul Lohan, la rândul lui, parcă îi simte gândul şi deodată îi vine o idee: să-i aţâţe pofta de cântat cu placa găinăriei înregistrate la fermă. Zis şi făcut… Mitel, auzind sunetul familiar al orătăniilor îşi încordează gâtul, îşi deschide ciocul şi dă drumul unui <cucurigu> prelung care-l trezeşte şi pe Jenică. Acesta, parcă supărat că-i ia altul înainte vestirea dimineţii, începe câteva cucuriguri de solemnă deşteptare, ca să nu se mai termine timp de 20 de minute… În timpul acesta s-au înregistrat şapte plăci!”
[Ion Mincu Lehliu, Aventurile “Orei dimineţii”, Revista Radio Universul nr. 452, 26 iunie 1943, p.4]
Audio: semnale de emisiune aflate în Fonoteca Radio
