Aşezată în extremitatea sudică a judeţului, comuna era destul de mare, avea în perioada interbelică 3.000 de locuitori. Cuprindea câteva sate şi avea aspectul tipic al aşezării de câmpie, din lunca Dunării. Aici s-a născut inginerul şi profesorul Dumitru Cioc (în 1919) şi şi-a făcut clasele primare la una dintre cele două şcoli ale comunei, având să plece apoi la liceu la Craiova şi la facultate la Bucureşti.
„În centrul satului, acolo în piaţa de care vorbeam, acolo se strângeau toţi <dănacii>. <Dănacii> erau toţi tinerii care terminaseră armata şi urma căsătoria. [Bărbaţii maturi] nu se întâlneau în sat, se întâlneau la cârciumă, aveam vreo două sau trei. Una era chiar în diagonală, vizavi de noi, cârciuma lui Coţofană. O singură dată am văzut o bătaie zdravănă, mai serioasă, în care cel care primea [pumni], zicea: <Daţi, mă, că nu se rupe cerul!>
Tata avea un atelier mai mult de mecanică, repara mai mult maşini de cusut, revolvere, puşti.
Asta unde, în casă?
Da. Era o curte mare împărţită în patru părţi: poarta pe care intrau căruţele, vitele şi aşa mai departe cu o bătătură mărişoară; pe dreapta erau acareturile în care era pătulul pentru porumb, era magazia pentru cereale, bucătaria de vară, o remiză pentru ce mai avea tata şi atelierul lui de mecanică. Era pe urmă o parte îngrădită în care era grădina, şi în grădină aveam de toate. Vara, de exemplu, roşiile noi le luam proaspete, de acolo, sau ardeiul. […] În afară de cele trei bătături, grădină, livadă, în faţa casei era startul de flori de care se ocupa mama şi tot aici era un nuc bătrân, cu umbră frumoasă, în care luam masa de prânz vara. […] Aveam de toate, şi varză şi morcovi… Adică, varza se punea în putină şi ţinea toată iarna. Se tăia porcul de Crăciun şi, tot aşa, se afuma, se atârna de grinda din prispă şi ţinea, era carne pentru toată iarna, fiindcă vara se mâncau păsări. […] Mai aveam o parte care era livadă, grădină şi cu o trecere spre vecinii noştri, copiii cu care ne jucam, care erau verii noştri.
Iar casa era moştenită de tata de la bătrâni, o reparase. Rămăseseră trei ziduri de cărămidă, restul era de pământ bătut şi acoperişul din tablă. Sobe n-aveam, aveam numai la bucătăria de iarnă, întâi o porţiune orizontală cu patru ochiuri de tuci, pe urmă cuptorul care era învelit în cărămidă şi tot în cărămidă mergea spre coş şi care se încălzea toată şi rămânea caldă până seara târziu. Nu dormea nimeni acolo. Mai era ţestul în care se făcea pâinea, tot acolo. Şi aveam trei camere, la fiecare era câte o sobiţă şi se făcea încălzirea cu lemne. Foarte greu cu lemnele, pentru că noi aveam aşa: aveam o pădure de stejar la nord de sat, la vreo trei kilometri, branişte, care era protejată, puteai să intri, să te plimbi, dar n-aveai voie să tai vreun copac – o pădure foarte frumoasă. Restul, copaci care se puteau tăia şi cumpăra. Era în lunca Dunării, de-a lungul Dunării, o pădure de sălcii şi plopi.
Şi pe câmpuri ce se cultiva?
Se cultivau grâu şi porumb… Şi poate mai era ceva interesant. Fiind lângă Dunăre, cândva, înainte de Primul Război Mondial se făcuseră un cheu la Dunăre, la care puteau să vină două şlepuri, o şosea de patru kilometri lungime care făcea legătura cu satul şi care fusese construită de cine credeţi, de muncitori italieni. Pietruită… şi cu un pod pe care l-a luat apa, pentru că acolo se crease o strâmtoare prin care apa curgea cu viteză, Călugăreni se chema, avea 10 metri adâncime, acolo. Balta avea un metru jumate, doi. […] Şi toată vara carele treceau prin Bistreţ, la chei şi încărcau şlepurile cu porumb şi cu grâu.”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, 2009]
